Claudiu Tosa

Primul text poate fi eventual expresia unor personale. Nu il vad ca pe o poezie. E o lamentare, dar uneori lamentarile trebuie scoase din noi, indiferent de forma.

Si ca drept dovada a faptului ca ai scos-o din tine, ea se mai resimte in textele 2 si 3 mult mai putin decat daca s-ar fi simtit daca nu ti-o asumai.

Din postarea astea rezista pentru mine urmatorul lucru ca si poem de sine statator (care mi se pare de altfel si foarte reusit):

"băga-mi-aș pula
eu după ce mă fut vreau să fiu ținută în brațe
atât vreau
în liniște să fiu
ținută în brațe
să mă simt în siguranță/
și înainte s-adorm
și dimineața
și înainte să mă trezesc
să stăm pe pat.
câteodată am nevoie
în
pula
mea
de o amărâtă de privire
chiar de mă dor ochii de la priviri ce taie
chiar de inima îmi bate puternic
ca un pumn trântit nervos de peretele din baie
o privire
să țină fix cât am nevoie
și-abia atunci ajung să ma bucur
după ce mă fut vreau să mă bucur"

Versurile

"privire-n privire
suflet întru suflet"

nu au ce cauta in text dupa parerea mea. Esti suficient de declarativa, mai ales cand injuri, daca mai pui si chestii de genul ochi in ochi, suflet in suflet etc risti sa devii patetica si total necredibila.

La fel si in cazul ultimei bucati cu arsul de dragoste si vindecatul.

In penultimul vers ai scris "pățate", probabil ai vrut sa spui "păcate".

Ideea textului am inteles-o, totusi cred ca puteai fi mai indirect. "Iubire", "Minciuna", "Adevar", "Suflet" sunt "Alarm-Wörter" ca sa zic asa, contin o incarcatura semantica si emotionala deja inradacinata puternic in constiinta colectiva.

pentru ca e un poem reusit, descriptiv, usor optzecist as spune, cu un final care m-a facut sa zambesc. Simbolismul parului ars si al frunzelor impreuna cu imaginea radacinii mari gata sa iasa din tine creaza un areal deosebit, hipnotizant pentru cititor, asternand un calm indefinibil in finalul textului.

Indraznesc sa spun ca as reduce totul la ultimul vers care spune suficient de multe asa incat de restul nici nu mai e nevoie.

M-a facut foarte curios titlul si ma bucur ca am intrat aici. In literatura, genul asta de texte care sunt adevarate cropuri ale lumii in care traim, sunt un deliciu atunci cand sunt scrise bine. Textul mi-a dat senzatia unei lumi construite in layere, asa ca in Photoshop, din care ai dezactivat o parte pentru a se putea vedea maturatorii si dimineata. Ca un film in care deodata numai doua lucruri se mai misca, restul ramanand fix. Singurul lucru in privinta caruia sunt nesigur e "hârșâit", cred ca l-as sterge, am impresia ca e usor in plus si imi place cum suna si se simte textul fara el. Repet insa, e frumos poemul, cap-coada. Mai ales finalul, care e elegant si deopotriva profund.

si daca stau bine sa ma gandesc textul e fix ca expresia fotografica a unei stari.

Cred ca am simtit un fel de rupere prea brusca intre prima strofa si restul poemului. Pe baza primei si a ultimei strofe as rescrie textul. In rest remarc un procedeu repetitiv in ceea ce priveste obtinerea efectului din final, pe care il folosesti si in alte texte.

Iti multumesc in primul rand pentru vizita si semnalizarile legate de diacritice si punctuatie.

In mod paradoxal si eu ma regasesc in unele lucruri pe care le postezi si/sau in unele imagini, identificandu-ma cu ele nu de putine ori 100%&. Iar asta nu este de acum ci de mai demult, de prin 2006-2007. Da, ceea ce scriem este la prima vedere diferit dar mie personal tocmai asta imi place, cand oameni aparent diferiti sunt uniti de ceea ce numai la prima vedere ii diferentiaza. Cred ca asta e si motivul pentru care nu am rezistat sa merg pe la cenaclurile contemporane unde trebuie sa fii la fel ca ceilalti. In ceea ce priveste "tehnicile creatoare" si acolo ai dreptate.

Iti multumesc inca o data pentru popas si te mai astept.

Nu obisnuiesc sa despic poemele in 2 sau 3 sau mai multe, dar primele trei versuri ma fac invidios pentru faptul ca nu le-am scris eu. Reprezinta epicentrul textului tau de la care restul deriva si la care revin cu gandul dupa recitire. E o imagine de forta si totusi uzuala, dar al carei uzual ascunde o intreaga filosofie.

Stilul tau a suferit modificari, dar intr-o maniera foarte naturala, fara sa para ca fortezi si in acelasi timp, atunci cand esti sentimentala sau melancolica, fara sa fii patetica. Chiar te scrii pe tine asa cum esti si iti asumi ceea ce simti indiferent ce cred ceilalti. Si o faci fara a brava si/sau a fi aroganta sau a cadea in patima grafomanismului (asa cum o fac unele colege de pe aici care cand isi iau cate un negativ inchid sirul comentariilor). Cred ca asta e unul din lucrurile pe care l-am invatat de la tine. Dar primul lucru invatat a fost cuvantul *balast*, demult, demult de tot.
Spun ca modificarea stilului tau e naturala pentru ca totusi se simte in epicentrul sau felul in care scriai mai demult, un stil un pic asemanator cu cel al lui mat, dar totusi diferit, avand ceva propriu, specific, spre diferenta de mat (Dumnezeu sa-l ierte) care imi amintea mereu de naum. Tu imi amintesti in schimb de tine. Si uneori de Nexus (ca tot l-ai mentionat).

De-a lungul anilor am inteles ca atunci cand iti place un text e bine sa insisti si sa citesti mai mult din opera autorului, imaginea de ansamblu dand noi perspective si interpretari textelor in cazul in care autorul chiar are ceva de spus. Spre exemplu la Nichita Stanescu e o chestie similara. Independent de textele consacrate are unele carora nu le-ai da mare atentie daca nu i-ai cunoaste opera, care iti modifica total modul de perceptie in ceea ce il priveste.

Imi plac textele pe care le-ai postat aici. Dupa cum am mai spus intr-un comentariu tonul asta te prinde. As minti daca as spune ca unul iese in evidenta mai mult decat celelalte doua. Toate trei mi se par reusite cu mentiunea (totusi) ca imi place cum l-ai incheiat pe ultimul :) al carui prim vers e... discutabil. Dar timpul le rezolva pe toate.

Ca tot l-ai mentionat pe Nexus, imi amintesc cum postam demult cate 3 texte pe zi iar el ma comenta incurajandu-ma, desi *poemele* respective erau ingrozitor de patetice si telenoveliste. Uneori mai dau peste ele si pur si simplu nu rezist sa duc la capat mai mult de 4-5 versuri. Nexus era o adevarata senzatie. Cheevas la fel, in felul sau. Si mai era un tip pe care l-am prins numai o scurta perioada de timp dar care scria foarte bine, Atman.

Si eu fac parte din cei care detesta lamentarile si nostalgia dusa la extrem. Nostalgia in sine nu o detest, ca orice lucru din viata asta avand rolul ei atata vreme cat nu vine intr-o cantitate prea mare.

Textul scris nu cred ca e nostalgic (in acel sens exagerat), cu atat mai putin patetic. Dimpotriva. Are ceva minimalist, urban si o foarte usoara nota nostalgica. Sa stiti ca si Bukowski era nihilist de exemplu dar in multe poeme de-ale lui se simte exact contrariul. Poemul de fata mi-a placut pentru naturaletea cu care e descrisa starea autorului, lipsita de lamentare, metafore incropite din nimic dar si pentru lipsa de predictibilitate. In ziua de azi 95% din ceea ce se scrie e foarte previzibil, procent in care textul de fata (pentru mine) nu se incadreaza.

P.S: V-am citit si prin alte parti si am ramas cu o impresie placuta.

La mine a fost de efect al doilea. M-a facut sa rad. Foarte vizual, foarte puternic si dinamic. Depinde acum de backgroundul fiecarui cititor care aterizeaza pe aici. Totusi cele 3 texte mi se pare ca acopera perfect eventualele tipologii ale vizitatorilor acestei pagini. Poate ca textul doi e putin previzibil in sensul ca soacrele au fost onorate in epopeea lor nesfarsita pe aceasta planeta nu de putine ori cu apelativul vipera. Totusi forma actuala mi se pare cu mult mai reusita, de efect.

Ai scris un fel de poem-confesiune caruia nu i se poate reprosa sincer nimic. E genul de lirism simplu, frust, care nici nu epateaza dar nici nu cauta sa surprinda. Nu cade in patima peroratiei de dragul subiectului ci, din contra, schiteaza un tablou usor minimalist si bine comprimat. Citind nu am putut sa nu imi aduc aminte de bunica mea care probabil a fost pentru mine la fel de importanta ca tatal tau pentru tine. Dumnezeu sa-l odihneasca.

Textul mi-a creat o senzatie de deja-vu citind despre orasul cu un singur pacat si sare. Era previzibila aluzia biblica. Tocmai de aceea mi-as fi dorit sa se termine altfel, fara a reveni la aluzia respectiva care nu aduce nimic intr-un final.

Te rog sa nu te superi pe mine dar probabil datorita starii de spirit foarte optimiste pe care o am astazi am c a p i a t de ras. Nu, nu e o indirecta cu privire la faptul ca ar trebui sa te apuci de comedie, ci o afirmatie foarte sincera. Poezia nu trebuie sa ne faca sa suferim si sa plangem, ne poate face deopotriva sa si radem. Iar textul tau in prima jumatate este de coma. Ai un discurs sincer si direct, ca din pistol, percutezi fara sa iti pese de aparente si interpretari si poate ca intr-un fel sochezi (pe mine personal nu) dar desenezi un tablou al realitatii cat se poate de credibil. Nu am sa ascund faptul ca dupa parerea mea devii undeva pe la "mirosurile amestecate de spermă și pizdă" teribilist (dupa parerea mea), in sensul ca imaginea iti iese si fara versul respectiv. Nu ma intelege gresit, nu ma deranjeaza versul in sine dar mai bine ti-ai pastra din gloante, nu le trage pe toate deodata. De asemenea ai cam multi de "de" undeva spre sfarsit (as reformula unele versuri).

Esti tare, pe cuvant, mai scrie. Si nu spun asta pentru ca iti percep poemul ca pe o sursa de divertisment ci din contra. Am mai citit intre timp alte texte de ale tale si constat ca in spatele imaginilor dure exista clarviziune si profunzime. Uneori o arati, alteori nu, alteori stii sa o arati alteori nu stii, dar e in regula. Imi aduci aminte foarte mult de mine, candva undeva. Dar asta este o alta poveste. Am sa te mai citesc cu siguranta. Multa bafta!

Mi-a placut mult prima strofa. Reuseste sa construiasca o stare generala puternica. Din pacate poemul se pierde dupa parerea mea. In special in strofa trei unde apar speranta, iubirea, uitarea, aripile si eternitatea, elemente de sine statatoare incarcate deja emotional si pe langa care aproape orice se spune e cam de prisos.

Dat fiind faptul ca poemul are la baza intertextul l-as mai fi scurtat. Sunt imagini foarte reusite pe alocuri dar din a caror forta se pierde datorita lungimii textului care mizeaza practic pe un simbolism asociat mai degraba si nu pe cursivitate sau pe o idee.

Un text reusit si cursiv cap-coada. Singura problema ar fi ca in ultimele 8 versuri e o avalansa de "de"-uri care la un moment dat deranjeaza si taie din cursivitatea poemului. Imaginea primaverii "expirate" este expusa intr-o retorica simpla, directa, care reuseste totusi sa creeze o stare palpabila dar mai ales credibila, care te patrunde. Nu as putea sa aleg ceva anume din text pentru ca intr-adevar mi se pare bun de la inceput pana la sfarsit.

Am vrut sa iti las in comentariul meu un link si se pare ca am uitat.
https://www.poezie.ro/index.php/author/0000159/matei_ghigiu

Si autorul respectiv care din pacate nu mai e printre noi are un stil aparte, apropiat de Naum. Nu stiu daca o sa-ti placa dar se apropie de unele texte de ale tale.

Ca sa nu mai spun de titlu care e adorabil in ceea ce priveste textul numarul 2 :)