bl.T7

Mi-a placut, desi as restructura unele pasaje. Dar e un poem care reuseste sa impuna o stare de nostalgie printr-un spectru minimalist urban fara a cadea in patima lamentarii. Poate e si din cauza ca m-am regasit in text. E insa palpabil discursul, frate de cruce cu realitatea concreta pe care o traim si pe care uneori nu vrem sa o vedem. Cu ani in urma ma aflam in centrul orasului in care m-am nascut, fix pe soseaua principala a centrului, intr-o sticlarie de la parter, holbandu-ma la pereti, ferestre, la oamenii care stateau la rand si vanzatoarea care se chinuia sa fie amabila iar uneori ma intorceam cu fata spre sosea, priveam afara si imaginea se suprapunea peste una mai veche, de cand eram copil iar sticlaria aia era un apartament in care traia un copil care se visa o gramada de lucruri. Ma uitam la vanzatoare si casa de marcat si stiam precis ca acolo a fost godinul la care demult tataia facea focul, la spatiul din spate - care odinioara era un hol pe care era o debara in care mamaia ascundea borcanele cu zacusca de mine, la peretii care acum nu mai erau intretaiati de burlane, la noua structura care pentru mine nu era decat un viol executat asupra fiecarui milimetru si atom pe care-l cunosteam din apartamentul ala. Demult totul era chiar o foaie alba nescrisa, asa e.

Vă mulțumesc pentru comentarii, am fost plăcut impresionat să constat că ați rezonat empatic. Detest să fiu nostalgic și mai ales patetic, dacă asta s-a înțeles, e vina mea, bineînțeles. Încerc să fiu autentic și realist, să-mi înțeleg sentimentele fără se le exagerez paranoic. Am căutat și o ironie, sau protest, față de curentul sămănătorist-pastoral încă atât de prezent încât face parte din cotidianul obișnuit. Faptul că în garsoniera în care m-am născut, la o adresa cu nume de comuniști, locuiesc astăzi alți oameni pe care nu-i cunosc, e un fapt care mă intrigă. E o curiozitate, e o curiozitate pe care însă nu aș vrea să o spulber, prefer să trăiesc în incertitudine călduță a întrebărilor. Nu, nu e un efect al pandemiei, sentimentele astea sunt mai vechi, văd blocul ăla de mai mulți ani și starea a crescut în timp.

Si eu fac parte din cei care detesta lamentarile si nostalgia dusa la extrem. Nostalgia in sine nu o detest, ca orice lucru din viata asta avand rolul ei atata vreme cat nu vine intr-o cantitate prea mare.

Textul scris nu cred ca e nostalgic (in acel sens exagerat), cu atat mai putin patetic. Dimpotriva. Are ceva minimalist, urban si o foarte usoara nota nostalgica. Sa stiti ca si Bukowski era nihilist de exemplu dar in multe poeme de-ale lui se simte exact contrariul. Poemul de fata mi-a placut pentru naturaletea cu care e descrisa starea autorului, lipsita de lamentare, metafore incropite din nimic dar si pentru lipsa de predictibilitate. In ziua de azi 95% din ceea ce se scrie e foarte previzibil, procent in care textul de fata (pentru mine) nu se incadreaza.

P.S: V-am citit si prin alte parti si am ramas cu o impresie placuta.

Vă mulțumesc pentru analiză, e ceea ce vreau să transmit 100%. Sunt de acord și cu procentul de 95% avansat de dumneavoastră. Bukowski e o referință importantă pentru mine. Sunt un adept al manifestului fracturist și îmi place să cred că asta e linia pe care merg, poate nu în formă dar măcar în fond. Mult spor.

Am găsit, aici, un poem cu o curgere puțin nostalgică, nu patetică, paleta celui care scrie este plină de amănunte și de realități aproape optice, care vin dinapoi, e o curgere cumpănită și albă a amintirilor. Mi-a plăcut modul cum ați selectat amănuntele, în poem. Adunarea fragranțelor, contorizarea lor, în a conferi amănunt, și nu de a încărca, prin poem. Până la urmă vârsta poeziei este despre apariția unor amintiri, despre care scriem, aglutinând amănute, găsindu-le, cu taină, pe fiecare, și o optică focusată pe amănunt și pe ceea ce trăim. Despre ce ne aducem aminte, ceea ce notăm. Poate sunt și anii, care trec, parfumul lor care ne rămâne, cumva, pe retină.

Nu știu dacă s-a văzut, dar scrisesem două comentarii, am observat că au fost trecute la off-topic, rog editorii să îmi dea șansa mă explic. Poate acest text nu e despre realitatea din România, dar aceasta nu înseamnă cu mulți nu o percepem. Acea lentoare, care influențează tot omul, și care ne dă, din păcate, și teme, mai triste, pe acest site. Sunt om, sunt scriitor, sunt om. E influența pățaniilor din jurul nostru, a experiențelor din jur, fără a încerca să mă pun în derizoriu.

Felicitări pentru poem, mult spor la scris, Domnule Morar Nucu! Sper că justificarea aceasta va fi percepută cum trebuie și că nu va mai ajunge în afara discuției, pentru că este necesară, justificându-mi nevoia de a fi revenit, în lipsa comentariilor pe care le înaintasem anterior.

Cu respect, Iulia ELIZE

Vă mulțumesc, bineînțeles, pentru cuvintele frumoase. Am văzut și comentariile din off-topic. Mă străduiesc să scriu despre ziua de azi, o zi complet necunoscută poeților din vechime. Nu-mi doresc să trăiesc în trecut, apreciez evoluția, însă uneori mă cufund în balsamul amintirilor inevitabil. Dar trăirea este de azi, intriga e contemporană. Nu-mi doresc nici măcar să mă întorc în timp pentru că înțeleg că viața trebuie trăită în toate etapele ei.

Cu respect, Nucu MORAR