Claudiu Tosa

Ultimul vers contine o imagine pentru care sunt invidios. E partea care face in realitate ca tot poemul sa reziste. Ca o mana care da forma finala unei bucati de lut. (Intamplator sunt familiarizat si cu ideea de anafilaxie si mecanismele ei).

Pe umeri sau pe umerii? Parca mai degraba prima varianta.
Cu privire la poem, am avut usoara senzatie ca e neterminat.

Seamana un pic cu un ars poetica datorita recurentei cu care Dumnezeu reapare in text. In alta ordine de idei vad strofa 3 ca pe un fel de explicatie pentru numarul 2 (de care dupa parerea mea nu e nevoie). Adica ar putea disparea una sau s-ar putea combina.
Strofa 4 as vedea-o mai degraba structurata astfel:

"dumnezeul meu sunt oamenii mei
e fata cu părul blond de la capătul celălalt al lumii
e fata cu ochii verzi migdalați de pisică,
vânzătoarea din colț,
tânărul care trece cu trotineta electrică și rucsacul în spate
ceilalți, invizibilii, invincibilii
oamenii mei pandemici
oamenii cu măștile aranjate bine pe față"

Dar inteleg ca probabil ai vrut sa imparti in anumite categorii "oamenii" prin insertia recurenta a versului cu Dumnezeu in diferite forme (e cainele, sunt oamenii, sunt ceilalti, e cel mai iubit dintre pamanteni, e cuvantul meu catre tine). E probabil o chestie de gust aici, avand in vedere ca pentru mine devine previzibila clasificarea respectiva.
Dumnezeu e insa peste tot, asa este. Spun asta fara a fi vreun hashtagist.

Mie personal ultimele 2 versuri mi-au placut pentru forta lor vizuala. Mai bine de atat nu cred ca puteau fi scrise. De asemenea stilul in care au fost elaborate imi place, la limita dintre cotidian si suprarealism intr-o foarte usoara nota minimalista.
Restul insa mi-a creat usoara impresie a unui text neinchegat care incearca sa creeze atmosfera necesara finalului. Este dupa parerea mea un text asupra careia la un moment dat s-ar mai putea reveni.

Am avut mai multe tentative de a citi, marturisesc ca nu am reusit sa duc textele pana la capat. Nu este o critica ci o parere. Sau poate mai degraba o chestiune de gust. Continutul este pentru mine mult prea abstract, mult prea concentrat intr-o terminologie la granita dintre dicteu automat si pseudofilosofie pe care nu reusesc din pacate sa o asimilez. Pe alocuri am gasit afirmatii sau note care merita atentia, insa e mult prea putin in comparatie cu intinderea propriu-zisa. Se poate vorbi si despre intertext, in sensul ca pe alocuri am simtit mai degraba o divergenta ideologica prezentata insa ca o convergenta. Dupa parerea mea autorul risca prin acest discurs sa cada in derizoriu, ca aici de exemplu https://www.youtube.com/watch?v=FIRFT1tGAT4 . Nu compar cele doua "tentative" (cea de aici si cea de pe youtube), dar nu intotdeauna o terminologie pretentioasa si aparent elevata garanteaza livrarea unui mesaj concentrat, clar si puternic ci, dimpotriva, e posibil sa reduca un text intreg la ceva cu mult mai putin insemnat. Pot sa ii recomand insa domnului Rachieriu sa citeasca filosofia antica, Hegel si Kant dar si anumite reflectii ale lui Eminescu, Stanescu si Sorescu. Nu fac aceasta recomandare din aroganta sau din cauza ca am impresia ca autorul e nepregatit. Pur si simplu am impresia ca acestor texte le lipseste nuanta, ideea, sensul. O lectura in domeniu cred ca i-ar oferi domnului Rachieriu mai multa claritate si implicit posibilitatea sa isi structureze ideile mult mai bine.

Cred în cai de lemn
Și-un final frumos

Nu e cumva Si intr-un final frumos? Gramatical, forma din text nu are sens, nu putem spune cred si-un final frumos, ci si intr-un final frumos.

Altfel eu nu gasesc o alta posibila legatura a versului respectiv cu altceva care sa ii dea sens.

Imi place foarte mult debutul, anume partea cu pinguinii si serpii. De asemenea si imaginea cinematografului si comparatia cu punga de popcorn (nu m-as fi gandit la asta). Acestea impreuna cu selfieul creioneaza portretul nu neaparat al altei enea gela, ci mai degraba al unui discurs frust, usor coborat in cotidian (pastrandu-si insa valentele proprii) care dezvaluie un fel de confesiune.

Postarea de fata poate fi vazuta si ca un tot unitar dar si ca o serie de fragmente separate, depinde de perspectiva. Mie personal mi-au placut cinematograful si selfieul.

Ioan, am ramas surprins la final. Nu am intuit reveria, linistea si nici armonia din tine insuti cu tine insuti. Este un text care nu face risipa de imagini sau constructii impresionante, el insusi fiind, privit ca un tot, asemenea unui screenshot asupra unei stari.

Mai important este ca ai un discurs credibil, matur, lejer, asemenea cuiva care nu scrie pentru a se cunoaste ci pentru a presta un exercitiu de transparenta launtrica.

Nu m-as grabi sa spun ca e un poem minimalist dar nici manierist. Mi-a adus aminte un pic de Sorescu si in mod paradoxal un pic de aerul sensibil-urban al unor texte bukowskiene.

Cand un poem dupa ce il lecturezi te face un pic sa zambesti si sa stai pe ganduri se cheama ca e unul reusit. Bravo. Poate mai postezi. Am gasit cativa autori pe siteul asta cu texte bune dar care scriu foarte rar.

Comparatia cu Urmanov a antecomentatorului meu e fortata rau.
Gandindu-ma la Urmanov si poemul lui utilitar si comparand cu textul de fata ma apuca alergia.

Domnule Pirici, dati totusi un exemplu de proza poetica pentru ca as vrea sa va raspund, insa in absenta unei referinte risc sa cad in derizoriu. Multumesc.

In partea a doua este probabil vorba de dualitatea dintre prezent si viteza cu care unii vor sa il traiasca. Comfortul specific dat de live for today (celebra revolutie a my body my will, my life my decision) in lumina vitezei vietii ca un TGV dar si multitudinea de minusuri care deriva din asta: minimalizarea si/sau subestimarea principiilor, culturii, istoriei, moralei, societatii, a sacrului s.a.m.d Insertia lui Faust in fast denota caracterul negativ al ideii in sine de fapt, ca un fel de vindere a sufletului in numele obtinerii a ceea ce la prima vedere omul isi doreste ca instinct sau pulsiune. Se poate scrie mult despre asta.

Un final magistral si frumos care da forta poemului. Foarte reusita antiteza dintre cer/pamant (taratoare/pasare). Singura sugestie ar fi poate trecerea primei parti a poemului la prezent, dar aici depinde de gusturi.

Textul tau debuteaza intr-o maniera ludica si curge foarte natural. Presarat pe alocuri cu porniri suprarealiste care uneori lasa o usoara senzatie de ermetic, poemul e totusi o gura de aer lasandu-mi impresia ca a fost scris cu aceeasi emotie cu care cineva pregateste o carte pentru copii. Sa nu mai vorbesc despre simbolistica numelui Zorobabel.
Acest monolog-dialog cu Zoro e un exercitiu de autocunoastere si asumare reusit dupa parerea mea, un fel de ramas bun dar si un salut in acelasi timp. Poate ca ceea ce imi place la discursul tau este ca te opresti exact in momentul in care totul ar putea deveni lamentabil si liniar.

O radiografie personala reusita, vie si cursiva intr-un spectru minimalist cu un discurs credibil si convingator. Evocarea personajelor si ipostaza in sine seamana cu o fractura, o bucata de realitate decupata din context. De aceea textul de fata ar trebui privit in ansamblu, nu pe bucati.

Mi-a placut a doua jumatate a textului. Am perceput-o cumva ca pe un sarcasm bine asumat cu care printre altele sunt de acord. As fi inceput altfel, nu as putea spune insa exact cum, dar ar fi pacat sa ramana asa.
Finalul mi-a adus aminte un pic de In Time cu Justin Timberlake.

Adela ta imi aduce aminte de o Mihaela de-a mea, mai veche, de pe strada Rudului din Ploiesti, in a carei curte am facut intr-o noapte un foc in jurul careia ne-am adunat o gramada oameni. Rudului era pe atunci, ca reputatie, asemanator cu ceea ce era mai demult Coiciu, chiar si mai si. Dar tocmai asta era farmecul: frumosul, neintelesul si sublimul in interiorul a ceea ce din exterior parea exact inversul. Dar Ploiestiul nu avea Casa cu Lei, Trei Papuciul, Capitania, zona Postei Mari (unde era Vama), simigeria din autogara din fata garii CFR si multe altele. O avea insa pe Mihaela in a carei ochi, piele, respiratie, mers, miros al parului si voce uitai de tot. Cel putin o vreme.

Imi permit sa-ti fac o sugestie la versul nr. 6 unde in loc de facuseram ai putea spune construisem sau construiseram, ca sa nu repeti verbul a face atat de rapid (apare deja in versul nr. 3).

P.S: In mod intamplator, prin perioada aia, glisam intre Gary Moore, Whitesnake, Scorpions, Metallica, Nightwish si Iron Maiden.

Sa vedem daca merge sa las acest comentariu, de vreo cateva zile incerc sa-ti comentez ultimul poem dar primesc mereu o eroare din partea siteului.

Se observa o trecere (ma feresc sa spun progres pentru ca nu sunt genul care face asemenea analize) de la expresionism la poezie autobiografica si usor minimalista care reuseste totusi sa conserve mai departe esenta a ceea ce doresti sa transmiti. Asta judecand dupa stilul *concentric* si *tangential*
al vechilor tale poeme.

Nu as spune ca e neaparat o schimbare de stil, ci mai degraba o potrivire de voce. Asa cum lupul s-a dus la fierar sa-si ascuta limba si tu ti-ai ascutit penita in granitul dur al timpului care a trecut peste textele tale.

Apropo, initial am crezut ca textul de fata e o traducere a celui postat in engleza (ultimul). M-am inselat se pare.

Cel mai mult imi place insa penultimul text postat de tine aici, pe siteul in limba romana.

Cu bine

P.S: mi se pare dragut ca postezi si in engleza

Daca esti obisnuit sa bei in general bere si ajungi intamplator in subsolul plin de bauturi fine al lui Bogdan Geana risti sa incepi sa te tii de sticla de parca ar fi un colac de salvare, riscand sa alegi teama fata de continut in detrimentul experimentarii, ca nu cumva sa pari retrograd atunci cand gusti si inevitabil intrebi, foarte bun, dar ce e inauntru ?

Un poem de imagine, cursiv, usor apasator care mizeaza pe o comparatie reusita. L-as vedea facand parte dintr-un ciclu mai lung de texte scrise probabil intr-o nota asemenatoare. Un colaj de asemenea texte ar fi interesant cred, pare ca autoarea ar avea multe de spus.

Prima strofa mi-a placut foarte mult. E foarte inchegata, credibila si cursiva, lasand impresia unei imagini autentice. A doua este putin prea personala pentru mine, dar in ansamblu contribuie la forma integrala a poemului. Finalul se simte chiar asa cum spune autorul, ca ceva linistitor care se prelungeste peste timp.

Un fel de Romeo care in loc sa cante sub balcon se ia de gat cu zidul si hotaraste sa il urce riscand sa si-i puna in cap pe Vela si Arafat. In mod intamplator (probabil) cand am citit primul vers cu "sunt cea mai frumoasa" mi-am amintit de melodia Alexandrinei Hristov - Tu esti cea mai frumoasa parte din mine si am rezonat cu constructia poemului pana la "chiar dacă merg mai greu". De acolo as sari personal la "dragostea poate trece dincolo de orice durere" si as sterge ce se afla intre. As mai sterge si versul cu papusile. Poemul s-ar citi astfel mult mai cursiv si mesajul ar fi mai frust, mai expresiv - din punctul meu de vedere.