genealogie islandeză

Sa vedem daca merge sa las acest comentariu, de vreo cateva zile incerc sa-ti comentez ultimul poem dar primesc mereu o eroare din partea siteului.

Se observa o trecere (ma feresc sa spun progres pentru ca nu sunt genul care face asemenea analize) de la expresionism la poezie autobiografica si usor minimalista care reuseste totusi sa conserve mai departe esenta a ceea ce doresti sa transmiti. Asta judecand dupa stilul *concentric* si *tangential*
al vechilor tale poeme.

Nu as spune ca e neaparat o schimbare de stil, ci mai degraba o potrivire de voce. Asa cum lupul s-a dus la fierar sa-si ascuta limba si tu ti-ai ascutit penita in granitul dur al timpului care a trecut peste textele tale.

Apropo, initial am crezut ca textul de fata e o traducere a celui postat in engleza (ultimul). M-am inselat se pare.

Cel mai mult imi place insa penultimul text postat de tine aici, pe siteul in limba romana.

Cu bine

P.S: mi se pare dragut ca postezi si in engleza

Multumesc fromos pentru ganduri, Dan. Si pentru comentariul de la ultimul / penultimul poem. Multumesc si pentru ca ai trecut prin poemele mele de demult, din alte timpuri. Poate ca varsta ne face mai autobiografici.

Cu siguranta, cuvintele sunt lucrate in text. Si in traducere. Chiar daca lucrul pe text dureaza ore intregi, zile, merita. Asta e ce ramane. Asta suntem noi insine, trecerea noastra prin viata. Iar pentru aceasta sansa ar trebui multumiri si Domnului, dar si acestui site. E incredibil ce sansa uluitoare ni s-a dat prin acest site. Sa ne putem uita inapoi in timp, la noi insine, la cei 18 ani petrecuti aici.

Intr-adevar, nu te-ai inselat. E o traducere. Textul de pe pagina de engleza e o traducere a acestuia. Insa altele sunt traduceri din engleza si cred ca se simte asta, cumva. Momentan, dintr-o eroare umana - ca sa zic asa :) - acel text e sters. Poate ca timpul va repara ce e de reparat.

P.S: Multumesc pentru citirea si pe engleza.

Alina, unii din noi nu prea inteleg cat de important e sa ai la ce sa te uiti atunci cand intorci capul spre trecut. A te putea masura cu tine insuti e la fel de important ca o putea face cu restul.
Despre partea de mijloc a comentariului tau am sa iti pot spune cu certitudine intr-o zi mai multe, ca si despre pauze.

Cu siguranta varsta ne face mai autobiografici. Impreuna cu experientele.
Citindu-mi niste vechi poeme acum doua saptamani ma intrebam cum de am fost in stare sa le scriu, ce-o fi fost in mintea mea, asa cum citind altele am reusit sa ma surprind intr-un mod placut.

Dupa parerea mea ca nu e lucru mai rau decat omul fara memorie lipsit de capacitatea de sinteza, analogie si implicit de identitate in spatiul cultural-spiritual pe care-l ocupa.

La recitire (atat in engleza cat si in romana)

ai mai născocit un stih de stele,
la mine sunt nori, dar îți dau lumina
inimii și a duhului...

Am citit cu sângele!

Dan,
Acum doua saptamani pare ok, sa vezi ce razi cand le vei citi peste 10 ani. Insa peste 18 multumesti Cerului ca le-ai scris, oricata durere si oricate nopti pierdute or fi fost in spatele acelor poeme. Ca bucurii nu sunt. Sau sunt?
Spune-mi.

Mulțumesc pentru lumină, cuvinte și gânduri bune!

Exista unele care pentru mine, mai exact pentru gusturile mele, au rezistat.
Multe din ele insa nu. Bucurii exista, insa uneori poemele astea sunt adevarate check pointuri in viata, ele marcand diferite perioade, momente, evenimente si experiente, avand mai degraba statut de holograma decat de simpla amintire.
Acum 10 ani obisnuiam sa-mi spun ca tot ceea ce un om are este prezentul. Trecutul a fost iar viitorul e necunoscut. Acum sunt insa de parere ca fara trecut nu ai nici prezent si nici viitor. Suna poate cam "mosnegeste" ceea ce spun dar cred ca e un lucru firesc. Treaba asta cu traieste clipa e o chestiune de stanga. Cu totii suntem la un moment dat in viata de stanga, vorba lui Petre Tutea, dar candva, de obicei dupa 30, ar cam trebui sa migrezi natural spre dreapta.
In mod paradoxal, raportat la exemplul tau, fix acum 10 ani am decis sa iau o pauza, nu am mai scris nimic. Si fix dupa 10 ani am recitit unele lucruri. Nu imi pare rau de vremea asta.
Imi pare insa de cei care intre timp au murit. Si citind ceea ce scriam mi-i amintesc si pe ei si in mod natural imi vine sa ii caut, sunandu-i sau scriindu-le si uite ca ei nu mai sunt iar timpul nu e prea impresionat de treaba asta, continuand sa treaca asimilandu-ne. Ma rog, sa nu ne deprimam. Si totusi deprimarile fac parte din viata. Cu cat le arati usa mai des cu atat incep sa se gandeasca la cum sa-ti intre inapoi pe geam. De aceea, unele lucruri trebuie lasate sa isi faca numarul asa cum si noi suntem lasati de lucruri sa ni-l facem atunci cand ne credem (voluntar sau involuntar) buricul pamantului. E in firea lucrurilor pana la urma.

Valeriu Stancu imi spunea, cu foarte multi ani in urma, ca exista un moment in viata fiecarui poet cand nu va mai scrie poezie. Un moment de ani, poate zeci, poate o jumate de viata, poate nu va mai scrie niciodata. Pe atunci aveam 19 ani si m-am speriat teribil, cum naiba sa nu mai scriu niciodata? Apoi au fost ani in care nu am mai scris. Recent, am observat ca nu am mai scris din 2019. Nu am mai avut ce esential. Acum in 2020, odata cu pandemia. Cine stie cand voi mai scrie. Stilul tau imi e cunoscut sau imi e cunoscuta generatia ta de poeti poate. Hai sa discutam in alta parte pana nu ne baneaza Radu aici.

Îmi place poezia Alinei Manole, suprasaturată de elemente magice (oglinzi, pisici, animale fabuloase), mai ales aici, în acest poem, unde prezența Aishei (soția profetului musulman?) mă duce cu gândul la basmele arabe, la magia deșertului și la fata morgana. În realitate însă, imaginația autoarei e mult mai eclectică de atât, refuzând cu obstinație să fie poziționată geografic: dacă Aisha e arabă, Shirazul e iranian, genealogia e islandeză, nimfele sunt grecești, feții-frumoși sunt din basmele românești, iar iepurii par coborâți din romanele englezului Lewis Carroll. Totul în acest poem e o celebrare a diversității culturale, un vis universal, unificator. Să fie un poem de dragoste acesta? Da, așa pare, pentru că scriitoarea trăiește o perpetuă îndrăgostire de întreaga umanitate, de toate formele și culturile pe care umanitatea le-a creat de-a lungul istoriei.

Refuzând sterilitatea inutilelor sofisticări („nu cred în cărți, cred mai degrabă că fiecare copac are dreptul să-și crească rădăcinile în gheața rânduită a zilei”), Alina optează pentru un contact nemijlocit și organic cu tradițiile universale, cu literatura străveche, transmisă pe cale orală, de aici și invocarea insistentă a basmelor și legendelor din toată lumea. Înțelepciunea transcende cartea și de multe ori cele mai profunde sensuri rămân cele nescrise. Redescoperind seninătatea drudică (se știe că druizii refuzau să se folosească de scris sau de cărți), Alina Manole se reîntoarce în Paradis, cu toate că a mușcat cu poftă din toate merele înțelepciunii și ale cunoașterii.

O înțelegere aproape perfectă a poemului, un comentariu fantastic. Mulțumesc! Chapeau bas!

Sa nu te superi daca nu voi da curs invitatiei, momentan sunt dedicat monotoniei 100%. Cu siguranta intr-o zi vom vorbi in alta parte. In privinta banarii nu mi-as face griji. Iti doresc zile racoroase avand in vedere ca in perioada asta se cam moare de cald peste tot.

Am aflat de mult ca viata bate filmul; ma bucur ca viata nu a reusit sa bata si poezia (chiar aveam emotii)...