Cezar C. Viziniuck

te-am pierdut dar nu de tot ochii tăi vor fi pe veci ochii mei

Nu mai înțeleg copacii Ce-și legănă frunzele deasupra mea Nici soarele ce se-ascunde printre nori Nu-l îmțeleg Doar scânteia din veșnica stea O simt și-n inimă o leg Nu văd privirile

Când am deschis prima dată ochii am privit spre cer și am strigat la el: - De ce sunt aici? Care mie-e menirea? Și cerul a tăcut ca un laș 'naintea mea. Atunci moașa m-a ridicat deasupra

România anilor \'90. O Românie deyastruoasă. O Românie în care omul de rând nu mai avea decât două alternative: să fure sau să-și încerce norocul peste hotare. Nimic nu mai mergea cum trebuie. Marile

Clipe de foc, clipe de iubire în sufletele noastre adunate egal: dragoste eternă.

să las iubirea să las cuvântul și-n pași amărui să pornesc pe cărările realității să fiu real să fiu ce-am fost un nimeni e mai indicat așa...

Plimbându-mi pașii pe cărări virgine Acoperite cu frunze moarte, ruginii, Iar crengile uscate pocneau cu suspine Sub pași-mi apăsați de gânduri pustii. Codrii seculari

Era frig atunci, în noaptea iubirii noastre. Eu te strângeam la pieptu-mi, iar tu îmi suflai în ureche cuvinte dulci. Era frig atunci, iar sâni-ți tari, feciorelnici, se înfigeau fără

aș vrea să mă joc în părul tău să-ți simt firele mătăsoase pe degetele mele dar tu nu mă iubești carnea ta nu vibrează când te ating ești crudă mult prea crudă trăiești doar în mintea

Din ce colț, din ce unghere Pacea ai venit să-mi tulburi, Să-mi lași în inimă durere Și-n minte negre gânduri? Erai blândă și frumoasă Cu-al tău păr căzut în valuri Și așa de

Pierdut în munții Bucovinei Aș vrea să-mi duc eu dorul, lin, Și prin dulcile-i coline Visându-ți chipul, să suspin. Simțind briza primăverii În ceafă-mi răsuflând, Pierdut în mrejele

Am cunoscut odat\' un tânăr, suflet ales și mare, Înflăcărat de-o țintă înaltă și cerească. Privirea-i limpede, deschisă, de vultur tânăr, Era spre soare îndreptată, alt scop fiind mai

trăim speranța zilelor de ieri și ducem versuri la casap poveri ai anilor senili noi nu suntem poeții care-au fost atunci când poezia și omul păstrau armonia trăind în preajma marilor

cât de mult ne vom iubi în noaptea ce întârzie să vină cât de mult ne vom simți minunat îmbrățișați trupurile noastre înflăcărate de patima tuturor cuvintelor șoptite la ureche becul

lovituri date peste obrazul întors de către necunoscuți în bezna maiestoasă a nopții. mă închin zilei și mă rog intunericului să-mi culeagă această povară grea de pe umeri. e greu