Cezar C. Viziniuck

Când trilul ciocârliei zorilor de zi Se va auzi Nu voi mai fi singur Mâna ei albă Îmi va poposi pe creștet Acum Așteptările putrezesc În dedesubtul unui timp Ce nu există la propriu Și

Acest chip gingaș ce apare dintre valuri, Îmi cere slăbiciunii o lacrimă fierbinte Ce-n marea-nvolburată să cadă-ncet, cuminte, Izbită-apoi să fie de stâncile din maluri. O, suflet la a

Am să-ți dezmierd de acum Prin vers doar licărul gingaș Din lacrima ce-mi curge Pe-obrazul atins de tine Ca un fior al măreției unui funeral Tu izvorăști iubito Din labirintul nopții Din căile

În pieptul meu se redeschide o rană Din stele pare a se prăvăli dureri Ce poți să faci? Caruil om sa-i ceri Să îți arate drumul spre nirvană? Ești copleșit nu mai încerci să speri Pare că

Spune-mi femeie unde-ți este gândul? Unde-ți e privirea ce m-a fermecat, Pe care atunci cu drag tu mi-ai dat? Spune-mi, acum, pân' nu mă ia pământul. E închisă lumea. Trupul diseccat. Marea se

Am căutat privirea Și am găsit tot cerul Am căutat cuvântul Și am găsit doar lacrimi Am căutat un prieten Și am găsit un suflet Am căutat lumina Și am găsit doar noapte M-am căutat pe

O noapte în care alcoolul Curge în neștire În care tutunul îți îneacă ochii Iar târfele ți se așează în poală Dându-ți impresia de trăire Târfa supremă Ceea ce îți oferă un orgasm iluzoriu E

Între pereții reci ce mă înconjoară Noapte se târăște șchiopătând În camera de tortură Soarele pătrunde doar uneori Doar cu o rază Șterge o lacrimă O dâră de sânge Făcând loc

Exiști Fii lumina mea Deschide oameni și cuvinte Mistere ascunse și clipe Fii ochii mei Să văd prin ochii tăi cerul Ascunde-te în mine Te voi proteja Toate tristețile lasă-le acolo Și eu

Nu vreau să te înțeleg Vreau să te iubesc Lumina este lumină Când vezi deslușit lucruri În lumina mea Văd sentimente Din stânca de alături Dacă rasare soarele Există o diferență între

Ochii încremeniți pe cerul pustiu Munții își îmbracă de jos în sus hainele ușoare Și amurgul se lasă peste clipe pierdute Iar soarele se stinge pâlpâind printre arbori E atâta liniște Și-s

Ars în focul infernului Sub pleoape Sufletul se răcorește La soare Așa a fost învățat Să se scuture de sine Și să se îmbrace În alții

A nu vreau Cuvânt indecis Inert uneori În minte închis A vrea nu vreau O vrere Ce cere Dorințe Putințe Uitare Pe care Călare în moarte Nu poate Departe să ajungă Iubirea preumblă Prin

Cândva I-am arătat ei un munte O pădure și un râu Și i-am zis: Rămâi lângă mine Și-a întors doar cerul Nu i-am văzut decât pantofii roșii Și un colț de rochie albastră O șoaptă din colțul

Îmi scot palmele în viață Ca cerul să se sprijine pe cuvânt Obosit Îmi retrag versurile Le amestec și caut să ghicesc viitorul în ele Sunt un ascet ce privește doar cerul Iar când norii îl

Fantezii de metal Închise în celula ochilor Păzite de zile ploioase Eliberate în nopțile senine Când Luna se desfășoară în splendoarea ei Pe gratiile inimii strivite În dimineți Se retrag

De unde vii și cu cine te asemeni Nu am aflat încă De ce te iubesc Nu știu Vreau doar să te simt Aici în inimă Aproape de sufletul meu Să te văd în lumina primăverii Cum respiri mireasma

Soarele picură pieziș Cu razele sale Un ghiocel

Cuvintele cad Ceru-i risipă De lacrimi Dezleg amintiri Le uit O iau de la capăt Și ele persistă Și moartea îmi zice Că nu pot muri încă Am nevoie de mai mult Decât o simplă Lumânare Să mă

M-așteaptă la colțuri de stradă Cuvântul Nescris pe cerul albastru Așteaptă O pensulă mare din păr de cămilă Să picteze un chip Pe stânca din munte Așteaptă Zorii să cearnă O rază de

Cândva Așezase o păpădie În dreptul soarelui Când se făcu albă Suflă în ea - Așa fac toate femeile – Mi-am spus Și am închis ochii Într-o lacrimă