Cezar C. Viziniuck

Ca în peșteră Gândul mă adună Mă arde Mă întunecă Perdea de catifea neagră Precum un văl Îmi cade peste ele Prizoniere a mormântului gol Ce-și așteaptă chiriașul Munții m-au primit Cu

Trenul Pufăie zgomotos Pe linia vieții Pe un fotoliu Un copil își mângâie păpușa E același compartiment Unde femeia-înger Își lăsase cândva poșete Și pantofii Maria știe că acum e

O nouă dimineață Obscură dimineață În care cuvintele se transformă În pixeli In care pixelii rămân suspendați O nouă dimineață în care Îți dai seama cum ai dormit Peste noapte După perna

Inima se zbate în clepsidra timpului de durere Își caută orificiu sa iasă Să evadeze din timpul în care s-a oprit Femeia imagine Trup de arabescuri închis în ea Unde îmi scriu numele Și îl

Se aude noaptea lunecând din munți Cum acoperă marea Catargele își leagănă cuiburi de păsări Ea îmbrăcată-n cămașă fierbinte Se strecura pe plaja pustie Își ascunsese un vis în dulap Iar

Ies in lume și închid ochii Să nu văd lumea La fel și ea să nu mă vadă Cu ochii închiși E mai ușor să pășești Pe străzile pline de gropi Așa nu vezi nici lumina Nici întunericul Nici leii să

Să fiu al naibii! Cum m-am trezit și eu cândva Cu ochii holbați pe tavanul alb. Eram acolo năuc, Proaspăt ieșit din întuneric, Învelit într-o cârpă albă, De imensitatea luminii Și începusem a

În chipuri desenate pe cer Se ascund cuvinte adânci Tainice Nu voi înțelege vreodată cuvintele universului A femeilor picate din el cu câte un braț de stele adunate Așa la repezeală – spun ele –

O văzusem atunci. Nici nu mă gândisem vreodată ca ea, într-o zi ar putea să mă iubească. Se încurca în cuvinte. Chipul ei era aplecat peste litera ce nu prea știa unde să o așeze. Era într-o toamnă

Maria zâmbește În stânga și în dreapta Cuvinte-săbii o lovesc Dar ea zâmbește Știe că cineva Undeva Îi este scut „Nu voi da înapoi Nu pentru asta sunt aici Dar ei nu știu” Își spune și

Respir din palma ta Din ochii tăi Îmi alimentez trăirile Doar buzele tale Îmi pot șopti Primăveri Speranța E parfumul Parului tău Fericirea doar de pe Pântecele tău O pot culege Cum

Poet mort pe eșafodul iubirii Cu ochii străpunși de beția cerului Mort din lipsa cuvintelor Ce ar putea descrie durerea Iubirea Rozele ne admiră iubito Ție iubirea tăria Mie durerea

În picături de ploaie Sunt peisaje argintii Pe fereastră Se preling lacrimi de îngeri Pe masa de cafea Paharul degustă rana viței Doar radioul mai cântă La înmormântarea sufletului

De ce iubirea se cheamă iubire Fericire? Cu ce drept iubirea se cere primită? Eu aș numi-o chin, Durere. Aș trece-o în neființă, Aș alunga-o Precum alung poemele acelea In care i-am adus

Mi-a zis: E soare. Am zis: Și ce! Când tu ești departe Cu trup și suflet Soarele meu e stins Poate doar luna Îmi mai ține de veghe Înfiptă în coastă Si o stea ce niciodată Nu m-a părăsit

Știi iubito stelele au luat chipul tău Vorbesc în fiecare seară cu ele Tu ești atât de departe Atât de pură În cerul meu Îți caut privirea pe ape Și lăcrimez Cum ochii tai cuprind cerul și

Undeva într-un timp ce pare așa departe Într-o lume care părea alta Ea Femeia viselor lui De undeva din alte dimensiuni Îl iubea sau poate doar el credea asta Undeva pe o fâșie de

Cu cine mă lupt? Am devenit un Don Quijote. Ar trebui să mă uit în oglindă Înaintea unei speranțe. Cu ce aș putea să fiu mai bun? Că n-am știut să profit, E defect. Am cules toate stelele

Morțile mele Se ascund undeva in trecutul meu Mă înghiontesc câte puțin în fiecare zi Mă pregătesc pentru moartea supremă Doar atunci adevărata iubire Va sălășui în mine Doar atunci Dincolo de

Niciodată nu am avut prieteni Sau poate nu i-am simțit Când durerea te străpunge Ai nevoie de oameni Nu de lume Ai nevoie de alinare Nu de întrebări Ai nevoie de o batistă Nu de lacrimi Un

Îmi beau cafeaua amară Stând pe marginea patului O nouă dimineață O nouă zi O nouă săptămână Se deschide înainte Frigul de afară e și în mine Stelele se prăvălesc peste munți Pe jumătate

Răsărit de soare fără scântei Ochi ațintiți pe albastru Undeva departe un câine Își latră povestea In fiecare zi scriu rana din mine Fiecare cuvânt se rostogolește greoi Pe foaia umedă Nimicul

Dacă inimile noastre se vor reîntâlni cândva Pe-o pajiște cu flori Pe un vârf de munte Sau pe-o plajă pustie Daca inimile noastre Vor fi față-n față Se vor privi Într-o cameră