Cezar C. Viziniuck

Răsărit de soare fără scântei Ochi ațintiți pe albastru Undeva departe un câine Își latră povestea In fiecare zi scriu rana din mine Fiecare cuvânt se rostogolește greoi Pe foaia umedă Nimicul

Dacă inimile noastre se vor reîntâlni cândva Pe-o pajiște cu flori Pe un vârf de munte Sau pe-o plajă pustie Daca inimile noastre Vor fi față-n față Se vor privi Într-o cameră

Niciodată iubirea nu trece E o boală de care nu scapi Nici medicamente nu sunt pentru curare Nici pansamente pentru răni Iubirea îți dă aripi sau doare De aceea când noaptea pășește Și

Noaptea plăpândă Coboară dinspre nori Se-așează în sufletul pustiu Cerne cuvinte Rugi Dar soarele se-arată Pe un alt tărâm Unde cuvintele Nu se uită ușor

Totul e albastru in fața acelor ochi Zâmbetul tău o spadă victorioasă Ce se învârte deasupra capetelor plecate O mare mi te-a răpit Un ducat O republică de trei zile Întotdeauna istoria se

prin dragoste am învățat să cânt să-mi doresc in fiecare dimineață să mă trezesc cu tine-n gând să-ți spun - te iubesc - prin dragoste am învățat să sufăr să merg înainte șchiopătând de

pentru unii iubirea e pură intimidare pentru alții e un sfânt futai pe la colțuri de stradă prin parcuri sau în pat în diferite poziții așa că "fuck you" e un "te iubesc" spus din toată

nu iarba mă face să plâng în parcul cenușiu de departe nu iarba mă face să țip cu înfocare spre cer spre Luna palidă spre Soare nu ci timpul uitat în clepsidră norii ce-acoperă cerul săgeți

cum te iubesc o știe noaptea ea singură îmi știe gândul o știu cerul și pământul o știu zorii si amurgul o știe singurătate mea cum te iubesc? ca cerul luna ca iarba ploaia-n veri

ei au știut că lumea e a lor au îmbrățișat-o au ascuns-o au păstrat-o doar pentru ei ei au furat viața odată cu lumea ce ne-a rămas o iluzie a vieții în holograma lumii

Cicatrici ochiul meu însetat de frumos mereu s-a oprit la ușile inimilor doar chipuri iluzii pe-o poartă am intrat ochiul s-a veselit inima mea s-a deschis o cafea o țigare și poate

Nu mai înțeleg copacii Ce-și legănă frunzele deasupra mea Nici soarele ce se-ascunde printre nori Nu-l îmțeleg Doar scânteia din veșnica stea O simt și-n inimă o leg Nu văd privirile

șovăi în fața chipului ei știu că mă va urmări uneori pe linia corpului cu degetele adeseori se va dezinhiba va curge precum soarele topit în valuri peste mine lăsând arsuri adânci acum

era - cum să zic - ca o seară tăcută sub cerul roșu un amurg aproape la fel ca toate cu o lună mușcată și-un țipăt de corb în zbor atunci am privit-o pentru întâia oară în ochi și ochii au spus