Cezar C. Viziniuck

am îcercat îndelung să-mi număr cuvintele pe care niciodată nu le-am rostit din zori mi-am tot socotit nopțile în care nu am putut visa ochii aceia pe care cândva poate i-am iubit trupul acela

în dimineți când luna bosumflată somnoroasă se ascunde după munții presărați cu măslini aștept ca soarele să-și spele ochii în ceața deasă rece e atâta vânt că mă face să-mi plâng de

Iubito, Umbrită de copacul acela Ce uneori îmi atinge fruntea Cu crengile lui albe, Mă scufunzi într-un albastru În care îngerii ne cântă Iubirea. Din razele soarelui Ce străpung

1 "A fost odată..." Așa încep poveștile deobicei Și curge lin până la capăt. Se termină frumos Cu: "și au trăit fericiți" Da... Au trăit dar nu mai traiesc Fericți sau deloc Povestea

Numai o noapte în care Sa-mi plâng iubirea pe pieptul tau Cer zeilor cuprinsi de zeitate Sa-ți privesc ochii Și-n marea lor să mă pierd Să-ți șoptesc iubirea Și-apoi pot adormi Þi-nându-ți

Amintirea ta răsare Din neantul unde-am fost închis Precum un imens soare Stea nemăsurate-i iubiri Câte puțin m-am stins În iubiri inexistente În ochi ce nu m-au privit În càntece

Noapte Cine-și duce vălul negru Printre frunze de rugină Alunecând ca o nălucă Pe cărarea din grădină? Are-un dor așa de ducă Pe sub luna bosumflată, Ce se-ascunde-ncet, năucă, Printre

iubirile s-au stins cuvintele au rămas pe buze înghețate trecutul se desfășoară În viitor prezentul e trecut doar eu plimbându-mă fantomatic printr-un real ce nu-mi aparține tac și

Simțise atunci cum i se pune un nod în gât. Crezuse că ea greșise cu ceva față de tatăl ei și din această cauză el n-o mai iubește. Cu timpul începu să se obișnuiască, dar nu putu să uita nici chipul

Undeva, la periferia Botoșaniului, aproape de Cișmea cum cobori dispre Strada Împărat Traian, se află o stradă rău famată, mai degrabă o uliță, cum dealtfel sunt mai toate străzile perferice ale

în orașul de diamant nici nu-ți dai seama când se sting neoanele din ochii oamenilor ies lumini chiar dacă cerul se-ntunecă și picurii ploii ard sufletele încinse azi dimineață steaua aceia mare

să scot esența din viață să văd doar ce-mi place să aud ce-mi convine în lume mă petrec încet cu fiecare secundă a timpului trecut privesc viitorul de pe piedestalul prezentului îmi duc viața

pe malul râului Amarguillo se joacă suflete de copii cu îngeri cu trupuri scăldate în apa-i ucigașă părinții lor îi caută dar nu-i vede și lacrimile curg și acum după o sută douăzeci și cinci de

Din adâncul nopții Îmi culeg lumina Ca-n primăvară, florile iubirii Și-mi plec tăcut doar pleoapa Și-ți văd chipul fraged, Felinar al vieții mele 'N lume. Sunt un nimic Și-n univers doar

grațioasă cu ochii mari incendiați cu mișcări suave aluneci pe strada de jad oprind timpul priviri și vise nu te-asemeni cu nimic ești în lumea ta din care nimeni nu face parte chiar de

în jurul meu s-au strâns îngeri fiecare mi-a spus o poveste albastră despre cerul din care s-au coborât la fel cum Liviu Șoptelea a spus povestea omenirii născută din îngeri cerești devenită

Pe moarte o port legată de mine peste tot Viața se rostogolește-n urma mea adulmecându-mi pașii M-am săturat să mă tot plimb singur pe ulițele străinătății Chiar dacă mulțimile trec pe lângă

dincolo de munții aceia se ascunde o privire rămasă incă din ziua când frunzele toamnei atingeau balansându-se cerul acolo decealaltă parte de munții aceia privirea mi-a rămas înfiptă într-o