Cezar C. Viziniuck

nu iarba mă face să plâng în parcul cenușiu de departe nu iarba mă face să țip cu înfocare spre cer spre Luna palidă spre Soare nu ci timpul uitat în clepsidră norii ce-acoperă cerul săgeți

Cuvinte rămase spânzurate de firicelul de cerneală din vârful peniței. Cuvinte ce urmau să alcătuiască o tragedie: mi-au murit gândurile, copii ale minții mele, iar acum îmi mor și cuvintele

Dorina se întoarse încet, să nu o sperie. Fetița părea gata să plece dacă i-ar fi spus, dar, deocamdată, aștepta și se uita la Dorina. Aceasta se apropie în vârful picioarelor și se opri lângă ea. Îi

Lacrimi, stelele clipelor întunecate, Imersiune în mările de pofte, Nopțile fără lună, Dă-mi mâinile tale...

\"Liniște-adâncă mă-nconjoară Învăluimdu-mi inima, Dispari odată suferință! Pace cerească mă cuprindă\" (Fritz Hörstemeier, Seară) Andreea dormise greu așa cum se întâmplă atunci când

tu-mi spui iubito că cerul te doare și cântecul meu e un joc de oglinzi plângându-ți pe umărul zilei ce moare umbrele părului iar ochi-ți fierbinți taie-nserarea cu aripi de păsări și

prima oară când te-am văzut purtai o pălărie de soare o rochie albă ce-ți cădea pe corp precum o briză de primăvară cu miros de flori proaspăt înflorite nu ai scos niciun cuvânt erai la fel de

10 Aprilie 1998, Mânăstirea Râșca Să-mi dedic viața lui Dumnezeu, mi-am dorit dintotdeauna. Mi-am ghidat pașii spre această Mânăstire unde vreau, ca, cu ajutorul lui Dumnezeu să-mi petrec viața

Îmi amintesc, iubito, când ne plimbam pe cărările acoprite cu frunze moarte, a pădurilor de fagi. Îmi amintesc cum ne prindeam în mrejele iubirii uitând de spațiu și timp. Ne îmbătam

floarea ce surâde în zori când soarele își răsfiră primele raze în fereastra dormitorului când primele raze ale dimineții își fac prezența pe patul unde noi doi am făcut dragoste o noapte

Poet mort pe eșafodul iubirii Cu ochii străpunși de beția cerului Mort din lipsa cuvintelor Ce ar putea descrie durerea Iubirea Rozele ne admiră iubito Ție iubirea tăria Mie durerea

Dacă aș fi fost o mare Iar tu o insulă Mi-aș fi înălțat mareea Să-ți sărut gura

să scot esența din viață să văd doar ce-mi place să aud ce-mi convine în lume mă petrec încet cu fiecare secundă a timpului trecut privesc viitorul de pe piedestalul prezentului îmi duc viața

Ce mai e și lumea asta! Un zumzet continuu ce te amețește; o alergătură după nu știu ce; o luptă pentru supraviețuire cu toate că vom muri. De frigul iernii ne zvârcolim, iar în primăvară ne

eu sunt așa cum sunt și chiar îngerii cu zulufii lor blonzi și aripile lor albe de mi-ar șopti în urechi cântecele lor tâmpe nu mă vor schimba ce dacă exist printre muribunzi și bolnavi de

De ce să mai fim cuviincioși cu Patria și Poezia? De ce să mai închinăm versuri celor ce-au murit pentru ea atâta timp cât Patria dacă-i înjurată ne dă titluri și bani să ne publicăm

Țară dragă, ți-aș cânta Cântece o mie, chiar Și nu doar de ziua ta Ci în fiice zi din an, Dar nu știu zău cum să îți spun Că de atâta frig îndurat Și de foame, chiar acum Vocea, iată, m-a

pârâul a secat de tot și apă nu-i și pe locul lui e glod, un glod căprui. strigă foamea-n noi și copilul plânge cu fața în noroi și inima se frânge în maica lui săracă și-l strânge la