Cezar C. Viziniuck

Xativa, 12 Februarie Mă doare capul rău. M-am întins pe o bancă și privesc cerul limpede, albastru, fără milă. Unde ești dumnezeule? Oare nu mai ai ochi să privești spre noi? Ieri m-am întâlnit cu

Sunt nerăbdător, dar în același timp emoționat. Azi plec împreună cu verii mei, în Spania. ieri mi-am luat rămas bun de la soția mea și cei doi copii ai mei. I-am lăsat la socrii în C. Soția m-a

În livada mea ce-i albă stau copacii aplecați. Nu de fructe, ci de-o salbă de omăt și-s înghețați. Câte-o frunză ici și colo, câte-un măr ce-i zgribulit și pe-o creangă cântâ solo un pițigoi

Fiindcă tot ne aflăm în ziua de 25 decembrie, zi ce semnifică din punct de vedere a creștinismului Nașterea lui Iisus Hristos, vreau să scot ân evidență câteva adevăruri ce au fost confirmate de

cerul s-a prăbușit stelele nu mai sclipesc privirea mi-a rămas pironită-n asfințit nimic nu mai este cum a fost atunci când soarele răsărea zi de zi cu tine și apunea cu-n sărut pe ochi-ți

o pată neagră pe albul din câmpie - e doar o cioară *** frig cumplit și vânt totu-i pustiu pe-afară - doar bradul verde

în noaptea albă mă văd pășind pe străzi troienite îmi târâi pașii grei de omăt și mă avânt aidoma lupului în galeria de artă fețe cunoscute fețe necunoscute peisaje-nghețate pe pereții

Xativa, 8 August iOlla, Espana! Pământ binecuvântat al prosperități mele! Iată-mă în Spania. Iată-mă într-un loc de unde mă voi reîntoarce în țara mea un alt om. Azi am călcat pentru prima dată

cuvintele sunt aidoma lupilor mușcă din mine mă sfâșâie carnea mea atârnă zdrențuită de ele oasele mele albe au urmele colților de cuvinte criminale mi-e frică de cuvintele lup ce urlă în

e rece noaptea și albastră au înghețat cuvintele nu mai au pic de căldură fiecare cuvânt scuipat se sparge precum sticla de semeni suntem prea grăbiți pentru a reaprinde focul în

noapte pustie - cade ultima frunză pe cărăruie

nu văd pasăreadar o simt tot vizual însă cu altă pereche de ochi ascunși mai adânc încearcă un picaj se apropie se răzgândește face un cerc larg ținându-mă cu capul ridicat și se

voi veni când dormi cu o mângâiere îți voi aduna părul de pe frunte îți voi presăra în el stele sub o sărutare rece buzele tale vor tresări și-mi vor șopti numele a doua zi ca și

un ocean de cenușă se-ntinde-n văzduh plânge cerul cu lacrimi ruginite totu-i pustiu pe câmpul întunecat nici un om sau animal nu se vede plânge cerul pe umerii pământului uscat și lacrimile

Maria Panciuc-Bucătaru, o poetă al transformărilor sufletești, a realității cotidiene și o iubitoare a versului clasic. Cel puțin așa reiese din al doilea volum al său de poezie "Însingurare", apărut

cât de mult ne vom iubi în noaptea ce întârzie să vină cât de mult ne vom simți minunat îmbrățișați trupurile noastre înflăcărate de patima tuturor cuvintelor șoptite la ureche becul

sunt tremurul fericirii de ieri ascuns în venele tale ochii mi se deschid ca focul îmi pâlpâie privirea mă simți aidoma iubirii ascuns în venele tale un vulcan ce trinde să erupă prin ochii

castani desfrunziți - o veveriță își caută locul

razele lunii acoperă grădina - o frunză căzând

încercând ca din cuvinte să scot ochii mei afară să privească înc-o dată către clipele trecute și rămase-n timpul veșted ale zilelor de vară presărate frunze moarte pe poteca din

mi-ai promis da mi-ai promis gura ta pentru o noapte sub perdeaua albastră presărată cu stele mi-ai zis că ne vom gusta aidoma păsărilor aștept clipa rezemat de adăpostul stației de

un ochi - o privire un sens - cuvinte agățate de cer fructe ale visului în imensul real

trăiam precum un sihastru în munții lui strângeam vreascuri din bibliotecă și le ardeam ca jertfă pe altarul minții închideam ochii și ascultam cum fumul se ridica spre cer eram eu eram un alt

stă pe-o bancă-n parc privirea-i pierdută se-agață de oricine trece pe lângă el el nu cere nici bani și nici mâncare el cere doar să vedem în el un om un câine de el s-apropie și-i linge o