Cezar C. Viziniuck

un nor închide pleoapa lunii înspre două dimineața și o stea abia clipește sus pe cerul ca de gheață de pe jilțul vechi cât lumea eu încerc să prind misterul unei nopți de mai în

ochi de femeie agățați pe perete chipuri și umbre îmi răscolesc trupul totu-i pustiu doar visul rămas e o amintire ce plânge în unghere ascunse prăfuite-s cuvintele pătate de timp în

când mergeam prin oraș și vedeam la fiecare colț de stradă câte-o bătrână sau copil cerșind îmi spuneam este atâta durere când mă opream în fața unui restaurant select lovit în timpane de muzica de

eu cred că pământul e pătrat și ce dacă sunt contrazis e doar pătrat. Cine sunt eu să explic de ce? Poate pentru că are colțuri, pentru că avem senzația că mergem prea ușor ca mai apoi să dăm

eu cred că pământul e pătrat și ce dacă sunt contrazis eu așa cred și cu toții vor înțelege când vor sjunge la marginile lui și vor constata neputința atunci vor încerca să se

sălbatică mi-e setea de lumină de parcă încă nu m-aș fi născut noaptea-mi așteaptă-n sânge amfora mi-e plină sunt geamănul înlănțuit în vis lăuntric obosit de risipirea cuvintelor ce trebuiau

crini pentru mireasă crini albi sălbateci precum ești tu câtă patimă se revarsă în mine precum râuri de foc mă arde dacă ai nevoie de mine să nu mă cauți visează doar la mine trei zile și

azi cerul s-a trezit fericit orizontul acoperit de o palidă manta limitează privirea ta pierdută și confuză ce mi-a străpuns sufletul cu rafale din depărtare noaptea se lasă în spatele

de ce te doare soarele meu când apune peste tine? de ce iubirea mea te doare atunci când te iubesc? ca să simt durerea privirii tale, mă alătur florilor ce dor, călătorind pe câmpuri de

doar vântul mai apleacă ochiii florile de mac pe câmpurile pustii ale unei vieți apuse și poezia ce a răsunat în inimile noastre acum țipă parcă mai profund te-ai dus dar ne-ai lăsat o

această lume ce se va pierde în mine un balcon deschis o umbră reflectată pe zidul gri a unei străzi în miezul zilei strrăzi orașe sate ceruri lumini infinite și omul cu puterea lui

străbat cerul prin cuvinte aidoma unor bolovani ce par să se preschimbe în comete. mă leg de cozile lor și așa cuceresc universul. sunt eu, visul ce ți-ai fi dorit să nu-l ai; coșmarul unor

mi-am ridicat de două ori spre cer privirea și-am căutat acolo sus un nou avânt eram atunci pornit înspre iubire și tot ce-n jurul meu părea frumos eu nu vedeam căci ochii mei erau întinși spre

în fiecare seară te-apropii de fereastra mea în lumina lunii și eu îți ciugulesc din palmă iubirea sau poate doar veninul cu fructul în mână mă privești și eu te sorb lovit de Cupidon sau de

pe margini de drum salcâmul geme de ger - e iarăși iarnă

în fiecare dimineață când mă trezesc mă uit pe fereastră la oamenii de pe stradă uneori mi se par atât de preocupați de ei înșiși încât uită că merg pe stradă se văd undeva pășind pe o coală de

în noaptea aceia de abac mi-am dorit să te văd încă o dată dansând pe cerul de sticlă îmbrăcată în rochia de argint să-ți privesc mișcările lascive ce mă înțepau ca niște săgeți atunci când

luna de pe cer cu mâinile in buzunar mă privise atunci la prima mea întâlnire cu păianjenul blond am auzit că o să îți dea voie în vacanța de iarnă să ne reîntâlnim pe pânza ta e adevărat în

mă priveam în apa galbenă a moldovei era vară cred și eram copil mă credeam om mare sau doar mă vedeam și răsfoiam paginile viitorului cu degetele osoase a unui om bătrân ce-mi umplea

am înghețat în presimțirea albă a iernii de cristal mi-am reluat locul printre stele încercând să-mi refac universul și am rămas ascuns tăcut de nepătruns dar acum cerul a căzut

singur copacul în lumina lunii- anul ce s-a dus

Aho, aho români și frați, de prin munți, de pe câmpie Voi plugari fără pereche din întreaga Românie Feți frumoși cu doruri multe, cosânzene fără zestre, Din căsuțele-nălbie, ieșiți astăzi la

în lumina beculețelor din brad scriu o poezie sunt versuri pentru moșu sau pentru iisus (dumnezeu știe) cer să să nu mi se desprindă carnea de pe oase dar cerul acesta înourat îmi oprește