Carmen Sorescu

îmi aștept iubitul să se întoarcă dintr-o călătorie ieri l-am vazut pe albia râului încă își mai spăla inocența, încă își mai albea mâinile nici nu m-a văzut, aproape că i-am atins cămașă a

* * * * îmi amintesc în școala generală un băiat care învăța dimineața/ eu după-amiaza/ și stătea în aceeași bancă cu mine/ ne vedeam doar când ne mutam/ el își lua ghiozdanul/ eu îl puneam în

cu pieptul acoperit de o lume mică prin care săgețile intrau doar noaptea când uita ușa descuiată unde este femeia cu părul de pământ umed? cu venele oxidate și ochii mormane de hârtii prin care

merg desculță pe spatele tău rece ca o mare pârtie de schi în urmă las un schelet, o dâră de petrol picioarele se scufundă cât îmi beau cafeaua e liniște, totul e la locul potrivit nu prea sunt

în tine dorm, în tine spăl rufele de regulă nu fac patul, îmi place că te găsesc răvășit cu pielea pe dos, în aval, în amonte azi am cumpărat o sticlă de vin château de vaujelas câteva

veneai tot mai aproape, tot mai aproape ca un val care udă țărmul pentru prima dată nu știai ce se va întâmpla, dacă va mai rămâne ceva din tine sau vei fi cu totul absorbit în pielea mea dar

e sâmbătă seara, multe poeme încep așa, e sâmbătă seara pe partea stângă sus, chiar lângă inimă, aseară el mi-a descoperit un loc ars, un fel de lac glaciar m-a sărutat de câteva ori, a lipit un

mă decojesc de tine la fel ca atunci când eram mică și despachetam cadouri de ziua mea încurcată nu înțelegeam de ce regina trebuie să lupte și pe tabla de șah regele tace doar la

Sau Arca lui Noe. Nu pentru că în mine ar încăpea vrute și nevrute, nu pentru că trupul meu este o foaie albă pe care poți scrie până dai de stern, nu pentru că nu am luat pe cineva să-mi țină de

îți dau ocol toată ziua adulmec ultimul poem care-ți curge din vene pe strada prăfuită ca o pradă cu sulița-n cuvinte târăști după tine ultimele șoapte doar așa îți iau urma până găsesc o ușă

Nimeni nu mă aude, nimeni nu mă vede La fel ca atunci când eram mică Și pe heleșteu mi se spărsese gheața de sub picioare Eram înțepenită, nici măcar nu am strigat Numai unul dintre copii,

ai plecat când m-am trezit nu mai erai brusc un gol în stomac de mult nu mai avusesem senzația de greață am vrut sa vomit m-am aplecat în chiuvetă dar nu aveam vezică biliară nici măcar o

cât m-aș uita în palma stângă liniile vor rămâne spintecate ca două jumătăți de măr eu oricum îmbătrânesc mai departe ies din propria albie ca un vers născut din privirea ce ticăie funest

De câteva ori mi-a venit în avalanșe rostogolit în viteză Acest ”te iubesc” pe care nu l-am spus, de frică sau cine Știe naiba de ce, mi l-am oprit în gură așa cum oprești Un sâmbure de măr, și

îmi e jenă să scriu în locurile publice în parcuri, în trenuri la coadă la pâine, vorba vine parcă aș avea un picior lipsă mă târăsc greu afară nu-mi place să fiu privită din cauza

în fiecare zi mai poți adăuga ceva am să stau nemișcată să-mi cartografiezi nuditatea fii atent să nu te rătăcești prin gări să nu aluneci, cuvintele sunt aruncate pe geam printre țigări, coji de

jaluzelele sunt tot timpul închise de ani de zile fereastra este pieptul tău îți mai aduci aminte când am desenat cu pixul albastru și rama și cerul? ai fugit la oglinda din baie să vezi ce

privesc în genunchii mei goi mai bine de două ore niciun clinchet de om, nicio eclipsă nu se întrevede brusc uit să mai visez cu ferestrele închise încerc să-mi citesc în