Carmen Sorescu

Motto: ”Aeroportul din Londra” Noaptea trecută la aeroportul din Londra/ Am văzut o ladă de lemn/ Pe care scria: Literatura nedorită/ Se pune aici/ Așa că am scris un poem/ Și l-am aruncat

port haine de marinar marea înfige colții în umărul meu la micul dejun și mai ales seara când întunericul e atât de fricos își iese din vene nu se mai văd avioane trecând pe sub

prima dată am simțit o așchie din inima ta intrându-mi în deget până aproape de os, de atunci am văzut cum îți cresc aripi speram să fie de la medicamente m-am apropiat de tine când dormeai le-am

azi am slăbiciuni, mi se conturează mai întâi mâinile și devin om, îmi regizez propriul paradis sufletul l-am pierdut la un joc de noroc tu spui, e o farsă, nici nu l-ai avut, spectacolul s-a

dacă în orașul meu ar exista cale ferată aș merge pe șine până la tine numai așa aș ajunge mai repede să am grijă de spatele tău gol am să-ți citesc numele de pe mormânt ca și cum ar fi al

caut un loc rece un loc rece unde să-mi furișez organele care-mi ies alandala din pântecul orbitor dau peste oameni pe stradă șușotesc ceva un fel de intrare în punta arenas unii mă înjură,

m-am adunat în același cerc/ am prins câteva zile care trecuseră pe lângă mine fără să-mi asprească foile/ drept hrană/ tu spui uite cum se scurg/ palmele tale sunt un năvod nu prea bine făcut/ pe

Fiecare pas care-mi trece pe țărm așteptându-te lasă o durere o cicatrice sirenele vin să se așeze aici ca-ntr-un sicriu să vindece locul.

se auzea un zgomot ciudat ca și cum cineva îmi bătea cu picioarele în inimă opresc muzica, sting lumina începuse să-mi fie frică se auzea și mai tare, telefonul suna „sunt jos,

Pavat cu vene prin care alunecam în lumea ta Ca șarpele prin iarbă, rapid și fără să clipească Dispăream în sângele tău, în acel loc mirific Unde îngerii cântau la harpe și apa nu era apă Era

Am să sparg fereastra să-mi scot palmele În viață, să se sprijine cerul pe cuvinte Și tu să-mi arunci ceva mărunțiș și să-mi spui Pleacă odată, nu mai cerși fericirea, iar eu Printre zăbrele

dacă aș arunca în tine cu o piatră oarecare ți s-ar zbârci inima și lacul din ea ar seca mai bine mă arunc eu însămi într-un iubit oarecare fără casă/ fără prea mulți bani așa neglijent/ neras/ cu

Pentru o singură zi fii tu Nu mă mai recunosc, culoarea mi se schimbă De la o zi la alta ca și cum ar trece prin mine O mie de cuvinte pe care nu le-aș hrăni cu nimic Nu mă mai recunosc,

încă o zi s-a prăbușit, mâinile mi se albesc de praf ca atunci când în joacă zugrăvesc un sărut firimituresc secundele ca pe un miez de pâine într-un spectacol on-line la care toți suntem

Sunt și oameni fericiți care prind păsări din zbor Desfăcuți la piele merg cu aerul direct în piept Ca și cum la prima respirație ar inhala un munte Cu pietre cu tot și tot ușori ar rămâne Ei

-prima zi- locuim între patru pereți în fiecare zi desenăm ferestre spargem geamurile coborâm de partea cealaltă a lumii căutăm o coadă de cometă pe stradă ne ținem de mână alergăm, sunt

îmi știu trecutul/ așa că n-am să mă uit în bolul de cristal ziua de mâine începe să-mi roadă degetele/ liniile din palmă au turbat/ încep să trișeze/ femeia spune: ești fericită apoi a vorbit de

cuvintele aduse la mal îmi plesnesc pe glezne se sparg în bucăți pielea se sfărâmă ca lutul ars un poem nebun îmi dă târcoale parcă și-ar înfige colții și ar profita de lipsa mea de oxigen e