Ar fi multe de spus

Pe mine mă intrigă maniera asta modernă de a face poezie. Rezultatul este fără îndoială poetic, dar mă face să caut a-mi reprezenta forma viitoare spre care se va îndrepta poezia, plecând de la cea prezentă. Acum nu se mai face poezie decât pentru a surprinde sentimentul, emoția în cuvinte, în afara oricăror canoane sau tipare. Și obiectul poeziei însăși pare să se fi desprins de orice norme, la fel ca lumea în care trăim.

peste 200 de ani dacă vei apăsa pe muntele venus va apărea o hologramă tu spui definește “poezia” nu avem în baza de date deschidem arhiva așteptați prviți pe geam o ploaie de metan în arhiva interstelară se spune că pe a 3-a planetă de lângă soare poezia era o afecțiune a sângelui indivizii afectați săpau săpau gropi în niște foi albe săpau până se îngropau pe ei înșiși definește “foi albe” foi albe niște găuri negre unde indivizii se duceau fără echipament de protecție și se aruncau în mări pustii de regulă secate până la os se loveau cu capul de stele în ceruri inventate beep beep beep alarmă cod roșu poezia trece pe la geam puteți face poze
mcm

De ce îți place să consolidezi iraționalitatea? Crezi că dacă te îngropi suficient de adânc în estetic, vei scăpa de atingerea legității? Astea sunt în fapt una și aceeași întrebare nerostită. Din imparțialitatea adevărului vezi că se face o prea frumoasă incertitudine ce devine (culmea!) precum o cămașă de forță pe care te vei feri de a o îmbrăca tu, dar le-o vei impunne altora (va trebui să îi forțezi s-o îmbrace, căci nu-o vrea nimeni, este pângărită de prea mult sine). Altminteri poetic ca întotdeauna, dar... numai foi albe și atât, oamenii sunt singuri în ele.

poemul este logic, are un epic la vedere nu trebuie căutat prea mult. m-am înțepat într-o așchie atunci am văzut aripile, urmează panica, după care partea a 2-a a poemului se mută în stradă, de la reveria zborului la frigiderele cu suc, ca să-mi dau seama că de fapt nimic nu contează și că oricând pot aduce universul pe noptieră deoarece sunt un om special, văzusem niște aripi de om.
mcm

Ei, nu mă refeream la logica poemului, spui numai lucruri interesante, nu spun că sunt și bune, dar deosebite sunt, cu siguranță, spre exemplu chiar acesta de acum:
ca să-mi dau seama că de fapt nimic nu contează și că oricând pot aduce universul pe noptieră deoarece sunt un om special
Îmi place așa, cum s-ar articula logica lor, dacă nimic nu contează, înseamnă că este absolut banal faptul că ai putea aduce universul pe noptieră, deci nu ai putea fi nici un om special pentru că poți face asta (presupunând că s-ar putea), de unde rezultă faptul că, nefiind un om special, îți închpui doar că ai adus universul pe noptieră, prefigurând în cele din urmă posibilitatea ca în tot acest parcurs ideatic, ceva să conteze până la urmă, dar care rămâne insesizabil, și nu-l poți atinge, deoarece nu ești un om deosebit, ci la fel ca oricare altul, ce caută fără a găsi și cugetă fără a ști. S-ar putea să conteze doar căutarea și conștiința, dar, fiind și eu un om la fel ca tine, nu pot cunoaște ceea ce este prin esență insesizabil.

* mái, Daniele, te-ai încurcat singur între eșarfe (cam pe aici - \"de unde rezultă faptul că, nefiind un om special, îți închipui doar că ai adus universul pe noptieră\" - care nu mai urmează firul logic, fiind o presupunere; iar, prin natura ei înșelătoare, această presupunere nu poate sta la baza unei alte construcții logice; apoi permite-mi să te contrazic - universul poate fi adus pe noptieră, indiferent de calitatea omului, mai ales când acel univers al omului este reprezentat de o carte sau orice altceva; interesantă pentru mine este varianta cărții a unui om personaj; aici derapajele sunt multe);
* revenind pe firul poeziei - în poeziile \"marca MCM\" se remarcă amestecul de elemente citadine (liftul, ceașca de cafea etc.) cu elemente ale naturii sau chiar cu elemente extrasenzoriale, ceea ce conferă astfel banalului un aspect exotic; deraparea din imediat nu constituie o deviere în irațional, ci mai degrabă o deschidere (eu cel puțin așa o văd), o invitație către sinele proiectat în elemente dispersate înafară; ca în orice poezie, fiecare element introdus are rolul unei mărturisiri, unei dezveliri (fie a ideii ca element exo-arhitectural al făpturii [de îmi este permis acest termen], fie a unei emoții, aspect evident endogen [uneori peren, alteori efemer] al ființei; împletirea dintre un element și celălalt crează frumusețea unei poezii; tăria unui text se află în apropierea de adevăr a ideii; iar privitor la adevăr ar fi multe de spus...);
* acum, în focus, textul de mai sus lasă un pic de dorit în ansamblu; în prima parte sunt câteva ezitări, dar acestea pot fi ușor sărite cu vederea; în schimb, împletirea strofa 1 - strofa 2 nu se întrezărește prea ușor;
* astfel strofa 2 - în străfundurile ființei niciodata nu este frig [atenție la dublele negații, pot fi păcălitoare - ma rog, in limba română sunt uzuale] - cu alte cuvinte - un foc arde în profunzimea făpturii, asemeni unei semințe;
* trecerea prin acel tertip din începutul strofei 1 - arată devierea din aparență în profunzime [o încoltire a seminței, ce permite deslușirea aripilor din om, a potențialului făpturii]; iar dincolo de aparențele ce dau impresia unui contur, unei consistențe, universul făpturii poate fi redus la un pumn de nisip/cenușă, o carte, o mână de frunze dintr-o toamna plăcută etc. (la ceva interior, vremelnic);
* reducerea universului poate fi posibilă datorită trezirii profunde a fiintei; aici este reproșul meu, ideea este contorsionată, greu de deslușit; am citit de câteva ori, am tăiat, am inversat ca să pot surprinde ideea poeziei; ceea ce zic eu - este uneori obositor...

* dacă și eu am fost un pic cam confuz, îmi cer scuze; sper, totuși, ca m-am făcut cât de cât înțeles.

cu respect,
pt.

Domnule Petru Teodor, ați lăsat aici un răspuns foarte bine gândit, o singură precizare îmi mai îngădui, afirmațiile mele, din câte pot vedea eu, nu se contrazic logic. Nu cred așadar să mă fi rătăcit în vreun punct al raționamentului. Să reluăm enunțul citat:
ca să-mi dau seama că de fapt nimic nu contează și că oricând pot aduce universul pe noptieră DEOARECE sunt un om special (am scris cu majuscule cuvântul care ne interesează pe noi).
Acum să reiau și afirmația mea:
dacă nimic nu contează, înseamnă că este absolut banal faptul că ai putea aduce universul pe noptieră, deci nu ai putea fi nici un om special pentru că poți face asta (presupunând că s-ar putea), de unde rezultă faptul că, nefiind un om special, îți închpui doar că ai adus universul pe noptieră
Cea mai importantă aici este condiționalitatea logică pe care o implică cuvintele doamnei Carmen Manuela Măcelaru: astfel, dânsa ne spune că poate aduce universul pe noptieră, NUMAI datorită faptului că ESTE un om SPECIAL, altmineri, în cazul în care ar fi un om obișnuit (la fel ca oricare dintre noi) i-ar fi imposibilă o asemenea înfăptuire. (Eu aș mai adăuga faptul că o astfel de afirmație, este din capul locului ilogică și nedreaptă, pe fundamentul căreia se pot articula alte erori cu atât mai grave). Așadar, ceea ce am spus eu, referitor la faptul că dumneaei doar își închipuie că a dus universul pe noptieră, nu este o simplă presupunere ci decurge din stricta cauzalitate logică a cuvintelor sale.
Și haideți să luăm în considerare și următoarea ipoteză, tot a doamnei Carmen Măcelaru, aceea că: nimic nu contează. În cazul în care dânsa are dreptate și într-adevăr NIMIC nu contează, atunci întreaga noastră logică nu are nici un fundament posibil în virtutea căruia să-și poată asuma pretenția de a fi corectă, iar efortul nostru de a gândi (așa cum putem), respectiv cel al doamnei Carmen Măcelaru de a scrie poezie, este absolut inutil. A nu conta NIMIC, este o evidentă contradicție în sine ce exclude posibilitatea articulării oricărui construct rațional. Spre exemplu dacă dumneavoastră vreți să-mi demonstrați că aveți dreptate și eu mă înșel, asta înseamnă că logica dumneavoastră are în mod necesar nevoie de sprijinul unui adevăr pe baza căruia să vă puteți întemeia afirmațiile, adevăr care CONTEAZÃ în aceeași măsură și pentru mine și pentru dumneavoastră, altfel spus un adevăr universal. Dar doamna Carmen Manuela Măcelaru nu poate fi de acord cu un astfel de lucru deoarece a spus că NIMIC (nici adevărul universal) nu contează.
Dacă eu greșesc, recunosc atunci când o fac.
Poezia doamnei Carmen Manuela Măcelaru este una foarte reușită, eu nu pot să scriu poezii atât de frumoase, atâta doar că nu mă pot acomoda cu maniera aceasta de a scrie, sunt un om de modă veche.