Camelia Silea

și-atunci cândva dintr-odată va ști de apa adâncă va ști că ar putea-o durea răceala pietrelor ei atunci când s-ar lovi că fiecare cuvânt era cenușă risipită și îndelung căutată că păsările ar

mă ascunzi într-un colț de gând îmi spui sunt bine în rest mai scrii uneori definiții despre vânt parfumuri de vieți netrăite te mai udă câte-o cascadă pe mail și tu știi că sunt peșteri acolo

și dunga aceea pornea de dincolo ce frumos mi-am spus privind cu jind la ea doar că mergea apoi înainte desenând munți asta va fi mai atractiv am tras linie și am râs numai uneori printre ei

nici nu mai știu ce culoare are toamna asta prin tine, se gândea sau dacă tăcerea mai are ochii închiși și eu ar trebui să-i arăt drumul spre soare. și nici nu știu dac-aș mai vrea să

din cinci în cinci minute jefuiesc timpul acesta apoi mă cuibăresc tiptil în mine mă strecor picătură cu picătură o figură fantomatică își râde de mine nu de mult întrebam de mine pe străzi

între două ploi torențiale treci strada în diagonală nu te gândești la nimic tocmai de-aia în plasă o pâine un pachet de unt și relativ liniște într-o zi era să te calce trecând în

nu se uita niciodată înapoi n-am să te mai visez, își spunea, și tăcea ca o piatră de inimă printre diamante câteodată râdea cu pași mărunți până la lună, asmuțea câte-un cântec trist pe la

îmi aduc aminte banca pe care stăteam în mijlocul curcubeului gardeniile albastre de jur-împrejur inima de cuvinte locul ei gol pumnul rămas strâns privirea pe furiș pe care n-am

dansau în jurul lui nemărginirile, în ochi adânci de ape singuratice și-n jurul lor creștea lumina. mâinile ei îl pieptănau în fiecare anotimp, singurătățile se deșirau și colindau

tăcerea se agăța de scoici la recif târziu liniștea construia încă un pod dinspre departe rechinii bătrâni știau că pe acolo trecuseră zeii urma pasului lor înflorea gutuii spre

lebăda veni fericită spre margine. apa era limpede se vedeau pietrele. a rămas albastrul, îmi spune, atâta tot albastrul n-am avut nicio coajă de pâine să-i dăm de unde știi că era ea, l-am

să ne așezăm aici, îi spuse el, și ochiul creștea rotund, erau împreună în jurul lor cercul păzea sâmburele de iarbă aruncat din luna desenată aseară pe geam, apele se duceau chemându-se încet

- a șaptea cheie va trebui s-o cauți în adânc, dar ai grijă! ea o să-ți sloboade visul întreg și iar va trebui până mâine de după departe până mâine să înnozi zilele clipele, lacrimile, la toate

colțuroase erau pietrele acelea care îi numărau anii și se-nșirau apoi șirag tuturor toamnelor din creștet și până-n suflet să le păstrez, își spunea, le aduna și pleca mai departe.

alunec iar pe străzile iernii în care te nășteai picătură stranie de fericire cascadelor mele aspre și reci mă preling tacticos în venele tale zi după zi viață după viață las urme de ruj pe

Doi copii năstrușnici mă tot roagă să le împodobesc eu bradul și se tot guduresc că, hai, tu mami, că tu-l faci mai frumos ca noi…așezăm împreună globurile, beteala, o ghirlandă foarte frumoasă și

“Despre copilăria mea îmi amintesc acum doar iarna când am vrut să cad/ca să mă ridice el”, așa începe una dintre poeziile mele cuprinse în Cascade și nu știu de ce m-am gândit să încep chiar de

din cinci în cinci minute jefuiesc timpul acesta ca un tâlhar străin în miez de noapte, apoi mă cuibăresc tiptil în mine cu el cu tot. mă strecor mă scurg încet, picătură cu picătură, o figură

ne așezăm tiptil pe capul fiecărei dimineți ba mai mult nedespărțiți de ceașca de cafea nu uităm de scobitorile pentru ochi periuța pentru retină ștergem totul frumos cu buretele și-o luăm de la

florile înfloresc însă nu întotdeauna oamenii te pot privi pe furiș așa cum te pot iubi sau nu și tu stai privindu-te în fețele acestui anotimp nascându-se pasăre cu glas de cenușă stai acolo

și la margine se vindeau vieți cu cât te-aruncai mai adânc cu atât mai mult nu știai din vârtejul ei au crescut mâini de copil cu aripi la degete doar la degete într-o zi ni le-am pus ca pe

și semnul acela mic pe care așteptam să-l desenezi acolo înăuntru când ploaia îți țesea gândurile-n scântei reci și eu nu te lăsam să le știi și-atunci desenam munți ca-n copilărie și nu-i

de mult nu mai vreau să scriu poezii cuminți nu mai merg la întâmplare pe străzi nu mai caut fântâni arteziene trec doar așa ca zilele verii acesteia calde prin luna lui august mă joc cu

nu toate pădurile sunt ce par a fi pe dinafară chibrituri arse lângă o candelă de ceară seara dansează în peșteri căpcăunii și monștrii de gheață care răpeau răsărituri cad pe acolo târziu ploile