Camelia Silea

Doi copii năstrușnici mă tot roagă să le împodobesc eu bradul și se tot guduresc că, hai, tu mami, că tu-l faci mai frumos ca noi…așezăm împreună globurile, beteala, o ghirlandă foarte frumoasă și

- a șaptea cheie va trebui s-o cauți în adânc, dar ai grijă! ea o să-ți sloboade visul întreg și iar va trebui până mâine de după departe până mâine să înnozi zilele clipele, lacrimile, la toate

“Despre copilăria mea îmi amintesc acum doar iarna când am vrut să cad/ca să mă ridice el”, așa începe una dintre poeziile mele cuprinse în Cascade și nu știu de ce m-am gândit să încep chiar de

lebăda veni fericită spre margine. apa era limpede se vedeau pietrele. a rămas albastrul, îmi spune, atâta tot albastrul n-am avut nicio coajă de pâine să-i dăm de unde știi că era ea, l-am

tăcerea se agăța de scoici la recif târziu liniștea construia încă un pod dinspre departe rechinii bătrâni știau că pe acolo trecuseră zeii urma pasului lor înflorea gutuii spre

să ne așezăm aici, îi spuse el, și ochiul creștea rotund, erau împreună în jurul lor cercul păzea sâmburele de iarbă aruncat din luna desenată aseară pe geam, apele se duceau chemându-se încet

dansau în jurul lui nemărginirile, în ochi adânci de ape singuratice și-n jurul lor creștea lumina. mâinile ei îl pieptănau în fiecare anotimp, singurătățile se deșirau și colindau

uno due tre depinde noi pe linia patru buon giorno milano permetta che mi presenti uite-am ajuns și aici și noi și negresa din novara de la casa de bilete parcă are lână în cap îmi spune el e

hei tu de colo cel ce dormi nu mai sta așa ca trăznit mai bine dezleagă-mă de-aici și vino vino și tu cu mine pe vânt pune ceva pe tine e rece acolo printre nori veșnic se va aduna ploaia să

și niciodată n-am știut că al nouălea cer e-atât de-aproape începe-n fiecare dimineață c-un zâmbet și încă vreo sută de-ntrebări la care nu-mi rămâne decât să reflectez mult timp de obicei se

dincolo de prăpăstii se pierd toate temerile și înfloresc copaci desenați în noapte târziu aripile luminează prelung ca o urmă de zâmbet peste vechi îndoieli se așterne tăcerea și acum e

atunci dintr-odată între genele mele au început să crească munți nu mai spune nu mai spune simțeam glasul tău în urmă șoptit printre gânduri ochii mei pendulau printre văi căutând

s-a umplut orașul de lumini îmi spun e o plăcere să ieși pe stradă seara pe cuvânt ornamente ghirlande becuri de tot felul pe unele am reușit să le văd așa în treacăt printre prețiozități rare

ploua și atunci și lumea era un trandafir în lumina reflectorului sau a becului de iluminat public mă gândesc dacă nu cumva mai e ceva întotdeauna după frunzele căzute peste mașinile din

se-ntâmplă uneori să faci și gafe să confunzi zilele săptămânii noaptea cu ziua vârsta lui să crezi că poți mânca iaurtul cu furculița și peretele în loc de unt pe pâine că tot e alb se-ntâmplă

în noapte sfântă noapte-aleasă cu flori de măr și leru-i ler vă fie viața luminoasă vă fie-aproape Dumnezeu în ieslea Lui cea minunată stă pruncul sfânt înfășețel și Maica Sfântă Prea-Curată și-un

și da aș fi vrut să fie altfel să trec mai cu ușurință prin lume prin viață să pot să nu mă opresc uneori să nu ascult nimic să nu observ să nu privesc să merg doar înainte să nu simt să nu-mi

se face seară peste oraș peste ferestrele care tac acoperișuri albe urme există un fel de-a iubi soarele ca pe-un zâmbet există un fel de-a iubi florile un fel de-a iubi începutul unei

și-apoi răsărise acolo în margine într-un loc o idee lângă ea un leandru crescuse alb și-așa de frumos că se minunau și îngerii apa era atât de limpede încât puteai să ghicești foarte

nu toate pădurile sunt ce par a fi pe dinafară chibrituri arse lângă o candelă de ceară seara dansează în peșteri căpcăunii și monștrii de gheață care răpeau răsărituri cad pe acolo târziu ploile

drumul era anevoios și puntea-i adânc crestată în suflet în jurul ei încolo și încoace vântul drumul era alunecos pătrundea umed în carnea-i aproape mușcând îi veni în minte brusc -

florile înfloresc însă nu întotdeauna oamenii te pot privi pe furiș așa cum te pot iubi sau nu și tu stai privindu-te în fețele acestui anotimp nascându-se pasăre cu glas de cenușă stai acolo

“Când cineva nu înțelege o privire, cu atât mai mult nu va înțelege o lungă explicație. “ Proverb arab spune- mi ce culoare are un gând de- al tău noaptea târziu și cum se conturează mai bine

ajungea întotdeauna mai târziu nici nu știu dacă o să le descopăr întotdeauna își spunea - lasă paginile acolo, așa, întortocheate și așteaptă să vină vremea și lungă așteptare venea