Camelia Petre

Frumusețea nu se vede pe sine în oglindă Dintre toți orbii, ea știe cel mai bine cum se îmbălsămează iubirile în tăceri, gesturile tandre în inele de logodnă, promisiunile în șoapte

Vai ce frumoși sunt anii când trec se țin de mână cuminți și se iubesc doar astăzi ca nebunii ani prin care trec ani un cerc de foc și plumb de fumuri ei ard dar nu pe rând și nici măcar

Trecea întunericul se crăpa o piatră trecea de ziuă se crăpau două… treceau la rând case copaci înaintau în vârstă pe o creangă spânzurat un pat de flori în spatele curții toate plecau la

Mă închin de cealalta parte zborului ce-și lasă forma norilor și soarele să aplece cerul, lăsând în urmă, în semn de rămas bun, stele menite să-și schimbe priviri cu cei ce vor să se

eu îmi închid cuvântul cu fața la perete și tac eu îmi închid gura și ochii joc într-o piesă nescrisă și tac mă plimb printre ceasuri și ziduri care sunt înțepate și m-ar putea răni trec

Astă seară dor spre rădăcină dor de mosc mamă de ce m-ai căutat după povești? dintr-o data noaptea cerne peste pleoape se asterne ca fulgii de papadie vrea sa plece, ba sa vie; acum dor

Stau de trei ceasuri stau de vorbă cu mine ochi în ochi îmi dau de gândit acum privesc în gol mă uit cine e sunt tot eu și stau mă urmăresc orele fug cât pot de cuvinte când mă prind le fac

Frunze uscate se crapă de piatră, piatra de frunză uscată, am poftă de-a fi apă! Apele seacă grohotiș prăvălit din munți, din ghețari, din noroi, dar niciunde o talpă de om să le

Avea părul lung. Atât de lung că nu reușea niciodată să și-l pieptene decât până la umeri. Mai jos iși prindea niște fluturași portocalii, verzi, albaștrii și galbeni, ca atunci când bătea soarele în

Loredana se visează crăiasa fulgilor de nea. Loredana decojește cerul de imperfecțiuni patinează în cuvinte ca și cum ar fi de gheață, cuvinte pe care n-am sa le uit vreodată: “hai bea din

Petrecerea s-a încheiat, luminile s-au stins. Pierduți în liniștea nopții târzii doar greierii se mai salută între ei. Între mine și cel care râde trece întâi o dorință, la urmă albul înecat al

Apoi m-am dezbrăcat de ultimul trandafir din piept. De-acolo te priveau atenți doi iepuri albi, neînțărcați; mi-am recunoscut chipul în mângâierea ta, în ciripitul de vrăbii, în versul

vis 1 Este chinuitoare? Ori minunată? Suntem asemenea unor sfere mici printre care se plimbă Domnul. Se petrecea înainte să sune ceasul. Trebuia să plec la prezentarea aceea din cauza căreia

Sunt adierea primăverii! Cald și tăcut mă plimb pe lângă oamenii calzi și tăcuți semănându-le în ochi ghioceii ce vor aștepta cuminți să le răsune în suflet mirarea iubirii eu sunt semnul ce va

Aș vrea să pot chema iubirea ca pe vremuri; când strig, de teamă mă cuprind, m-ascund prind rădăcini, de trecuturi reci, fremătând printre valuri amintiri ucigând petale, prin petale desprind

Se spune că eterul adulmecă după un voal roz fin, de mătase, plecat, insă, în vacanță; și geamurile acestea, da, sunt pictate de îngerii nopții, un desen medieval, aș putea spune, despre două aripi

eu dorm un somn cât viața unui om eu dorm mai știu si alții care dorm ei dorm cine veghează somnul lor ei dorm cand noi ne ridicăm din somn ori dorm pentru că pare mai ușor ori

Miroase a toamnă timpurie Gogoașă coaptă printre vreascuri Uscate, mai trosnesc pe lângă dealuri Urcând prin fum, de la o nară Către o altă nară, Mai gâdilă câte un ochi Ce a plecat un pic mai

Vârsta mea se aseamănă c-un nor de praf asfințit peste cer. La început se mulțumea cu puțin: câteva lumânări pe laturi de tort, o felie de cozonac, un creion gumat, o poveste. Apoi a devenit

Cad ciufuliți de ceruri la fereastră în ceașca neagră de cafea. Dau cu degetul fierbinte peste dimineață; găsesc cenușiu în gânduri. Nimeni nu mai bate la ușa casei mele pentru o jumătate de