Călin Sămărghițan

Vorbește elian, cuvintele-ți să nu tacă!

\"Atunci am învățat să râd\", abia mai târziu am aflat cât costa zâmbetul nostru.

Acum îmi amintesc cu lacrimi de bunici... pe-atunci mă supăram când eram luat de la ale mele și trimis vis-a-vis la coadă; nu-nțelegeam drumul laptelui și-al untului pe care mi le puneau ai mei pe masă. Noi nu știam, dar de la carnea din ciorbă și până la bananele verzi de Crăciun, ce se coceau pe dulap, erau minunile de cadouri ale părinților noștri, care probabil ne savurau bucuria cu inimi râzânde și cu \"pumnii strânși ascunși\" în buzunare.

Stil interesant de a scrie, în toate poeziile, inclusiv aici unde contrastul discurs poetic / sens conținut este mai pregnant, parcă, decât în altele. Subtil mod ironic, poate chiar sarcasatic, de sugerare a tragediei artistului, care se vede la cheremul \"criticastrului de serviciu\".

Place. Acest tip de scriitură se pretează chiar la o analiză mai atentă pentru că merită, dar e foarte greu a face distincție între poezii, acestea neavând titlu. Sugerez găsirea unui titlu, sau măcar o numerotare a lor.

Ascunsă într-un ochi care seamănă cu o pasăre, privește o lume în cercuri descrisă, uliu uneori, alteori turturea, atent ochi mirat, din oglindă.

Fiecare strofă se încheie în imagini fermecătoare ori expresii poetice izbutite, pentru ca finalul poeziei să aducă o subtilă întrebuințare a oximoronului: o inimă care zboară zidită fiind... într-o pasăre.

Drumurile lui elain sunt uneori abisuri. Ea trăiește, dar trăirea ei e subțire și \"discretă\". Cât de mult din iluzie a fost doar închipuire? Asta nici ea, poate, nu știe.

Privirile Danei poposesc atunci pe necunoscuți, ca pe o carte străină cu poze, pe etichetele valizei bunicii, învoaltă praful de pe un suflet ce se simte ca un câine în iarnă. Iar gândul se-ntoarce spre timpurile simple ale unor 20 de ani, când mai credeai în trenuri, în gări, în 10 lei cu care să cumperi o lume.

Lumea însă nu mai e simplă și propria inimă îți joacă feste. Vine atunci un timp când te plictisești de \"amabilități\", ori \"finețuri\" ieftine. Vine timpul când poveștile despre tine încep să te amuze, de conți, de pictori, de Paris, de poeți. De etaje.

Cel care așteaptă, să nu mai aștepte, căci \"plecările se amână mereu\" și o mie de motive \"te țin departe\".

E vremea deziluziilor, ori a trezirii? Cine știe? Felinarele din port, oricum, se aprind singure.

De dimineață am citit poemul \"lungit\". Slașurile erau capăt de rând și mi s-a părut interesant și expresiv. Erau pulsațiile acelui creier \"pipăit\", gata în orice moment să se întrerupă, să \"cadă\". Intermezzo-ul în italice venea apoi ca o trezire de moment, de conștientizare paroxistică a asaltului din mielină. Se cădea din nou în imaginea copacilor dansatori, din nou o trăire pulsatilă ce se încheie cu sentința, din nou \"coerentă\", din final. Estetic arăta bine și în consonanță cu mesajul transmis astfel, atât prin exprimare cât și prin așezare în pagină.

Acum, imaginea adăugată, superb de bine aleasă, interesant cum transmite aceeași trăire estetică, iar regruparea versurilor evită o redundanță, care cred că ar fi fost supărătoare. Ambele forme le văd ca fiind reușite, expresia poetică uzitând de fiecare dată de o subtil aleasă formă (în primul caz) sau imagine (cea de față).

Hm! \"Obișnuit\"... Invidiez atunci lumea ta obișnuită. Mă consolez că, până la urmă, tot spui că e enigmatic. Mulțumesc de trecere și semn.

Mulțumesc de citire și semne, de aprecieri și păreri. Să vedem ce se poate face.
Tamara, \"construcții poetice maiestuoase\" îmi sună tare ciudat. Dana, cred că ai dreptate. Constantin, văd că ai prins plăcerea citirii. Nu știu ce aveți cu titlul. Mie mi se pare potrivit. Prin \"areal\" înțeleg ceva în afara realității, fără apropieri și asocieri simplificatoare.

Florin, privirea ta atentă a reușit să pătrunde meandrele poeziei. Te-ai oprit atât la \"cascadele\" poemului, cât și la întinderile poposirii lui între maluri, surprinzând ambele ritmuri, ambele chipuri ale acelei zbateri de care spui. Mulțumesc.

Mulțumesc Ela, mă onorează și-mi dau seama că mă și obligă. Mă va aduce mult mai des în paginile acestui site.
...și mai ales că vine odată cu această poezie.

Nu vi se pare că acest mijloc de măr seamănă cu desenul de pe \"Poarta sărutului\" a lui Brâncuși? Un fel de cerc tăiat în două. Parcă Noica scria odată ce spune acel \"sărut\": \"te iubesc atât de mult încât îmi pare că lumea din jur parcă se strânge\". La asta m-a dus gândul citind.

Iat-o, elian se oprește aici o clipă. E iarnă. Așezată, introspectivă, nu se mai grăbește spre țările visate, nu se mai grăbește nici spre casă. . Acum doar gândul ei mai călătorește căci zăpada-\"n lumini\" parcă e grea, se așterne-apăsat, \"desenează\". Și chiar dacă privirea ei e din nou înainte, chiar dacă \"semnul de întrebare dintre lumi\" e acolo, el este însă discret ascuns de \"mătăsurile foșnitoare\" ale gândului. Drumul \"fără de margini\" e acum doar \"măsurat\" din priviri. Poate e momentul ei de odihnă, poate e momentul ei de repaos.

Expresiile obișnuite autoarei și totodată gândului lui elian, se clădesc în aceleași construcții familiare, dar în imagini statice acum, căci elian adastă \"monoton\": \"tăcerea ne locuiește\", \"caldarâmul\" e cel care \"ne călătorește pasul\", vedem doar \"gândul venind\". E doar gând, e doar tăcere-mprejur, sărbătorile înseși sunt însingurate, nimeni nu așteaptă pe nimeni, portretul din rama ovală în sepia e tot ce rămâne. E sărbătoarea acestor \"alte zile\" ale lui elian, zile transpuse într-un poem \"rece și alb\", zile \"îmblânzite\", măsurând însă un \"adânc... fără de margini\". Adâncul țărilor lui elian.

Priască-ți odihna, elian!

Mulțumesc, te cred. Am \"plimbat\" acest cântec pentru că și mie îmi place mult.

Anana, salut de regăsire și din partea mea. Cred că pentru toți a început toamna. A câta oară? Anotimpul \"scrisorilor de îmblânzit mâinile\", cum zici într-un loc.

Da, Dana, nu e ceva calculat. Încolo alunecă pana. Și nu știu dacă e neapărat migăloasă. Drum bun, elian, drumurile te așteaptă. Noi cititorii așteptăm întoarcerile.

Ramona, dacă o vezi limpede și netulburată... e neașteptată pentru mine o asemenea receptare. Mie noiembrie mi-a părut întotdeauna cețoasă și cenușie. Și pe dinafară și pe dinăuntru. Asta până dă prima zăpadă. \"Zbor definitiv\" - iarăși interesant. Trebuie să văd ce scrii.

Imagine distinctă de cea a cavalerilor, a bufonilor, ori a magilor, elian își păstrează și aici propria identitate în spatele unui \"zâmbet mângâietor\". În \"elian și drumul spre casă\" gândurile-i transfigurau mereu cărarea și parcă nu mai ajungea înapoi, și iată, acum vedem că de fapt plecarea este chemarea ei. Căci cine ar lăsa brocarturi pentru un covor de cânepă și cine ar lăsa iubiri neiubite pentru \"apa neagră a însingurării\"?

Elian crede în semne, iar \"desfacerea apelor\" dă primul semn al pregătirii. Fii gata, e deja târziu! elian pare puternică dar în ea tremură o neliniște, sălășluiește o apă domoală, ea nu are dimineți, și atunci călătorește spre diminețile altora. Această neliniște \"oarecum imperfectă\" o face să plece din nou.

Ritualul plecării ia nuanțe mistice, se ard ierburi de leac și tămâie, nici porțile grele ale cetății nu o mai pot reține.

Ultimul semn se arată și el, dar parcă rămâne, deja, în urmă: liniștea și ultimii tamarini înfloriți. elian a plecat din nou.

Dana Banu încântă prin crearea de atmosferă.

(am adus comentariul meu și aici, pentru a păstra continuitatea)

Recent întors de pe drumul spre casă, elian e același muritor ce crede în descoperirea țării sale inocente. Dacă în \"elian și drumul spre casă\" nota părea scoborând din Rilke, aici e mai curând exuperyană. Originalitatea, însă, se păstrează, chiar dacă este vorba tot de o moștenire: nu suntem în deșertul Citadelei, ci suntem în plin ocean de nopți și de zile, unde călătorul nu pleacă, ci \"întotdeauna vine\".

Acest sens al unei veniri perpetue potențează la maxim dragostea maternă, familială, coborând din părinte în fiu, o dragoste care se dovedește a fi principiul mișcător al textului de mai sus. E principiul dragostei îndreptată către cel ce \"vine\" \"dinspre nașterea mea\", care e nașterea lui, principiu ce se va întinde venind mereu înspre descoperirea tărâmului însemnat, înspre găsirea finală a \"țării inocente\" a lui elian. E o moștenire dar și un destin.

Cel de pe drumul de întoarcere acasă, nu e niciodată același cu cel care a plecat de acolo, pe același drum, invers.

Numele sonore, atât cel al lui elian cât și al elsinorului, înfloresc într-o savoare medievală. La aceasta contribuie din plin topica, dar și \"tropica\" textului care imită tropăitul copitelor de cal (am întâlnit ceva la fel de frumos la Rilke în \"Cântecul de dragoste și de moarte al stegarului...\" ce venea din Langenau). Deci avem numele, tropica și mai avem câteva metonimii de mare efect poetic, mai ales în acest context: \"cavalerii muriți\" și un \"către cine apune soarele\" ce poate fi la fel de bine un topos, dar și un antropos.

Drumul lui elian (elianei) e plin de gânduri, e o \"sărbătoare\". Ascultați cum se aude drumul în ecoul copitelor: \"àr fi trebuìt să ajùngem acàsă demùlt\". E de o muzicalitate și ritmicitate seducătoare.

De ce nu ajunge? De ce e încă departe? Pentru că gândurile acestea, de moarte, de pământ și de soare, de clopot și de rug, străbătând prin menestrei, bufoni ori pictori, transfigurează mereu acel acasă spre care se-ndreaptă. Îl schimbă, și parcă nu mai ajunge.

Elian e poetul cel care se-apleacă \"printre cuvinte\". Care nu mai găsește drumul spre casă. Și chiar credeți că l-a uitat?

Dorin, nici el nu era fiorors, atâta doar că vindea lucruri simple dar care pe oameni îi speriau.
Octavian, meritul ei va fi întotdeauna că adapă; și dacă uneori e fluturaș, alteori e fluturoaică. Ralu zice capricioasă.
Semne.

Unde \"valul se topește lin perfid/ în țărm uitat de vreme\", cel ce pândește o fereastră deschisă vede, salut Dorin;
ascunși, prefacem cu toții \"ața dură\" în fire tot mai subțiri, tot mai invizibile până ajung să nu mai fie decât un semn, un semn lui Octavian.
Capricioși sau nu, cu toții \"trăim din tăceri\" până ne transformăm cu toții într-un fel de năluci cum bine știe Raluca.
Pietre de hotar.

Ela, ... suavele tale treceri...
Anana, mă bucură ecoul, găsiri anonime prin câmpiile amintirii.
Bun regăsit agonici!