Călin Sămărghițan

Mulțumesc, Florin, să știi că la tine m-am gândit de prima oară că ai putea fi interesat de acest mai vechi studiu al meu. Mă bucur că îi spui temei \"provocatoare\". Chiar dacă numai câteva noi lumini ar arunca, poate că nu e inutil. Nu știu în ce măsură răspunde intereselor filologilor ori ale teologilor, dar nefiind publicat decât într-o revistă de circulație mai restrânsă, mi-am spus că n-ar strica să mai scot puțin la lumină această lucrare, pe care o consider un fel de pionierat al interdisciplinarității. De asemenea mulțumesc editorilor care au aprobat apariția aici.

Insolita imagine din debut ne aruncă într-o viziune de sorginte alexandrină, alegorică, în care suntem martorii unei operații \"pe viu\". Subiectul conștient -poetul- parcă întins pe-un pat-menghină, conferă semnificații (ultime?) lucrurilor dimprejur, care poartă încă urmele unor \"stări\" trecute. Așchii, iarbă, sălcii primesc sensuri aparte într-un spațiu în care amprenta personală \"schimbă metrica lumii\", ritmul curgerii vieții e modificat de fiecare unduire din noi. Căci fiecare gest a lăsat o urmă.

Totuși, parcă nimeni nu privește adevărul \"în ochi\", parcă întreaga lume se-ascunde, căci \"nimeni nu iese la geam\", nimănui nu-i pasă, nimeni nu vede. Durerea aceea, a prăpastiei rămase în urmă, e doar a lui. ...când moartea taie, în aceeași imagine din debut repetată ca un anti-catharsis final, din singurul care vede și simte, un leagăn. O ultimă, sarcastică mângâiere.

După formă cititorul se așteaptă să citească în rime, dar realizează curând că-i trebuie un timp să se acordeze la text. Odată așezat, ...se poate da în leagăn.

Lucrurile care se întâmplă atunci nu știi dacă sunt în trup sau în afara lui, poezia știe. \"Ultimul psalm\" e plin de candoare și e o viziune a lucrurilor dinspre înlăuntrul lor. \"Buzele zgâriate de timp\", sângele de atins, lumina care stă să... apară, da, iată un bagaj al ultimelor dorinți.

Minunat text, delectant, cu adâncimi de folclor. Nu trebuie neapărat considerat umoristic. Mai degrabă adăugându-se la \"Cine iubește și lasă\" al Mariei Tănase, ori melodiei celeia a Mariei Gheorghiu cu \"bate-l, Doamne, pe omul / care n-a iubit destul...\". Finalul e așezat și blând-înțelept: hazul de necaz al românului.

Eu cu mine și cu voi. Amalia, Ioana, Teodor, Dana doar vazându-vă venind... \"aș mai trăi odată\". Ați vorbit frumos și ați adus bucurie. Sufletele voastre adânci au ecouri înalte.

Cum lucrurile împachetate frumos și foșnitor devin mai interesante, așa face și Dana Banu învelind o abstracțiune în haina cotidiană a lucrurilor obișnuite. Cutia însăși, \"cu nori ruginiți\", e tentantă și nu e de mirare că o vrea puștiul. El nu știe despre spaime, el știe despre cutii colorate. Despre spaime știe poeta, care le împachetează și le despachetează din celofanele ei transparente. Le împrumtă o aromă mai digerabilă pentru cei poftiți la masa cu fărâmituri.

După \"The Painted Veil\" m-am întrebat ce-i cu vălul și de ce apare într-o singură linie din film. Am înțeles nu mult mai târziu, deoarece toate sunt interlegate, într-un cu totul alt context, unde am găsit o veche zicere chineză la Orson Scott Card, care sună așa: \"Zeii vor păstra atingerea îmbrățișării noastre din care vor țese un văl pe care tu îl vei purta atunci când va veni iarna în ceruri\". Does it make sens?

Ioanei mereu cititoarea, Danei care privește întotdeauna sub pielița lucrurilor și lui Teodor care mi-a salvat prima strofă, mulțumiri pentru atenția și aprecierile care mă bucură și mă onorează. Dana îmi dai iar de gândit, și apoi de câte ori te rostești, te dovedești cititoare cu \"aspră vedenie altfel\" și mă faci ca și eu să-mi văd altfel pe sinea-mi. Iar de la Teodor voi învăța ca \"doar cel rănit să se panseze\", și poate așa voi vedea de ce poezia e întotdeauna pansament absolut.

Începe amar și se sfârșește ciudat, dar sună bine și cheamă. Apele lacrimi dau în ocean, dar nu înainte ca dinții să lase urme. Adânci. Nu e poezie de Atelier nici pe departe, a greșit cine a pus-o aici. Dacă n-ar fi a doua strofă (asupra căreaia nu mă pot pronunța, n-o înțeleg; probabil a fost motivul alungării) aș pleca în cruciadă pentru ea. Dacă era acolo și \"NEplânsul\" îi dădeam steluță. Stea de atelier, nu?

Revin întotdeauna la scriitura Danei Banu ca spre un tărâm al făgăduinței. E plăcut să citești poeți care trăiesc în mijlocul poeziei. Și mai au răbdarea să-ți mai și explice asta.

Până să citesc \"pa-ul domnului Pa\" al Alinei Manole, eu nu-l prea înțelegeam, și-l consideram fad și gol, un fel de înjurătură pe lângă \"servus-ul\" nostru. Acum stau și mă gândesc, da, are dreptate, convinge, căci ce te poate convinge mai bine, dacă nu un argument poetic. Privit așa, din toate părțile deodată, dă bine și nu-l mai vezi atât de gol. Stai să vezi pănâ la capăt ce spune. Te atrage aparenta joacă de-a \"din partea asta cum arăt?\", dar ai grijă ce spui, pentru că la mijloc e inima mea. Da, e un joc inventat pe loc, dar numai poetul inventează atât de frumos. Priviți cum se țes în jurul lui o sumedenie de lumi!

Steluță pentru argumentarea poetică a unui gest străin.

Pentru furi din aceștia ca tine, voi dărâma gardurile grădinii, iar porțile le voi încuia cu lacăte de fum. Onorat.

Dacă trăiesc, o să închin în cinstea lor, Ioana. Nicolae, nu e una și aceeași. Nu-ș ce-mi veni cu poezia asta. Mai repede este vorba de ură aici. Între, nu e decât un pas, știi. Mulțumesc pentru semne.

Pentru cei care încă mai caută soluții, care încă mai cred în soluții, E.V.L. le arată \"forma de viață\" sau \"forma de moarte\", ascunderea în spatele oamenilor. E chiar o modalitate de purificare, vedem, căci \"și se spală sângele\". Ceilalți ar fi un fel de zid (cu molozul aferent), cu \"fărâme de os alb\", \"opaci\", dar necesari pentru purificare, locuri bune de ascuns, de odihnă pentru un timp. De popas. S-ar prea putea ca la capătul celălalt să fie de această dată destinația definitivă.

Puternică dar lividă, din nou la capăt de drum, întinzând cuvântul până la un el de pe un \"celălalt pat al morții\", ia un alt start spre un obsedant \"capăt celălalt\", cu un nou bagaj în suflet, cu o nouă altă viață înainte de trăit. De această dată în locul cui? Hî? În locul cui?

Mie greșelile în exprimarea personajelor îmi par forțate (mai ales \"asefiatu\'\" acela) dând impresia de artificial și intenționalitate. Dar nu știu cum se face că acordul (exact acolo unde se greșește mai mult) \"le iese\" perfect întotdeauna. Altfel, toate bune.

Primăvara asta a lui Ștefan Doru Dăncuș, la fel ca orice alt anotimp în care ni l-am putea imagina, e o superbă catastrofă. Ruginește și se termină și cade și o vezi risipindu-se fără seva aceea de sentimente ori patimi pierdute, care te mai mințeau că trăiești. Primăvara lui moare înainte de naștere și de aceea nici nu se mai naște niciodată. Născut/condamnat e doar el și întrebările lui, întrebări care inventează realitatea. Demisia din funcția de a exista vine ca ultim paleativ: șansa de a descoperi, poate, o ușă magică spre ceea ce s-ar mai putea numi, din nou, viață. Ezităm întotdeauna să apăsăm clanța. Nu?

Eu nu știu ce să spun. E ca și cum m-aș privi pe mine însumi cu ochii altcuiva. Și nu sunt obișnuit cu asta. Ca și cum aș privi pe furiș. Mulțumesc, Ioana și Amalia, pentru atenție și mai ales pentru efort.

Ioana, nu știu cine te tot chinuie pe tine prin Ateliere, dar știu că nu prea are întotdeauna dreptate. Poate că totuși gândurile tale se sfârșesc prea repede înainte de a se fi conturat pe deplin. Și aici se poate face ceva. Dar la fel de bine, ținându-o tot așa de vreo trei ani, cred că ar trebui să fii privită și altfel.

Cornelia, dincolo de cuvinte, ceea ce lipsește aduce fiecare dintre noi. Orgoliu, frică, neîncredere, cum de le-ai văzut pe toate? Spunând \"înstrăinare\", Ioana, ajunge și ea la metatext, și, da, este și așa ceva acolo. Receptare atentă, Tamara, titlul face chiar parte din text. Îndatorat.

Elia, apă este-n fântână, da\' nu mai au oamenii ciuturi. Iar fântânile însele sunt tot mai rare și tot mai \"chinuite\" că oamenii și-au pus robinet cu bilă. Sapa fântânarului e ruginită, iar gestul de mistic balans al cumpenei s-a spulberat.

Lină Linea, aroma livezilor \"surpate de rod\", sună, da, a toacă. Ce frumos spune nea\' Petre, că tainele alea rămân în urmă. Răsai livadă, învoaltă-te grădină, dealuri și văi înfloriți-vă!