Călin Sămărghițan

Colecționarul de ape a venit în oraș, le înșiră, așa, pe marginea drumului, ca să le poți admira din dosul ferestrei, dar numai din dosul ferestrei, de la adăpost.

Vizuina caldă a morții. Pătura miroase a mâții pe care i-am aruncat în râu. Pisica îi mai caută încă, eu caut un loc în care să mă ascund. Mă privește cu ură, cu spaimă, de parcă ar

Colecționara de ape a venit în oraș, întreabă de cei cărora le e sete: ca să le fluture, așa, pe la nas, apele ei.

Micul dejun la parter. Acolo o planetă îți dă ocol, apoi un tren, apoi o vrabie. O specialitate bulgărească are ceva roșu exact prin mijloc. Cafeaua cu gândul la lift la lungul drum până la

Oricine ar fi spus că Laarisa cea înconjurată de nisipuri e un loc liniștit. Poate prea liniștit și cuminte. În care nu se întâmpla niciodată nimic. Lanesta era negustor de ulei, iar prăvălia lui

Tu de aceea nu vezi, ochii îți stau în lumină ocolind orele gri, ferice! Orele mele gri la Masa Tăcerii, ore de piatră, zadarnic strigând pietrei să tacă.

Tu crezi că oamenii trec prin dreptul soarelui, sau spui că el se ascunde în spatele lor. Dar ùmbrele pot fi orice altceva atunci când cutreieră cerul.

Nu plânge! Sau, plângi! Pentru că atunci lacrimile tale vor răpi toate stelele de sub cer. Și toate corăbiile se vor risipi nemaiavând cale, iar magii își vor scoate ochii cu bezna adâncului

Imaginea s-a oprit în secunda dinainte de cădere și-a rămas suspendată la jumătatea privirii, la jumătatea drumului pe care lumina-l străbate spre ochi găsind înăuntru

Nu mai sunt. La marginea orașului pasul meu șters. Când ai trecut pe aici, sângele s-a zgâlțâit în frisoane prelungi, toate silabele mi-au căzut împrăștiate-mprejur, neputincioase zgâriau

În port o singură corabie albă, o iarnă venită prea devreme, o rochie nouă nerăbdătoare. Singura mare posibilă, singurul navigator nerătăcit, o maree așteptată cu pânze în vânt. Să vezi

Tu îmi vezi ochiul dinspre lacrimă vei ști când dispar, după mătasea din urmă peste câmpii ce-ți pierd numele neisprăvit. Aidoma înclinării tale îți voi răsări drept în ochi ca o durere

E iarna-ntâlnirii noastre, străino, când degete lungi se-ntindeau după soare ca brațele unui ceas de umbre ce nu mai măsoară nici măcar timpul. Foi albe îndoiau așteptarea, genele tale

Atunci când cuvintele nu mai pot spune nimic, ramâne... ceea ce nu a fost niciodată. Dar există îngeri care cu aripile lor ne vor mângâia întotdeauna. Unii trăiesc printre noi. Un 8 martie

Îți scriu despre felul în care lipsești acestui noiembrie, despre felul în care nu ești aici și nu-ți pasă, cum seara îți caută ochii, iar pierdutele-ți șoapte se mai aud doar în