Mere târzii

Deși merele nu apar afundate în frunze, o dorință de reificare (vizavi de patură), de a intra în pliurile acestei naturi domestice se simte foarte bine. Un discurs de-o mare simplitate, dar cu rezonanțele asigurate de sugestii și imagini. Ambiguizare bine dozată.

Cu bucurie, Dragoș, cu bucurie. Îmi văd textul cu ochii tăi și nu știu dacă vin sau dacă mă-ndepărtez de natura aceea domesticită.

esențe primare și nevoia de început.undeva, am văzut o extensie de la ,,cretacic..\".
da,în noi e cel mai cald. acolo suntem acasă.
pe aci, pe la stupi,
rara

asemuire a trupurilor cu niște „mere târzii”! aceasta îmi vorbește de aromă, de puf - aproape ca o blană de mâță – protector (pătura), de rezistență („mere târzii”), de longevitate - un fel de prezicere („Va fi o iarnă lungă”).
cât de înduioșător și de trist, dar parcă un sentiment de resemnare, înțeles până la capăt acest loc al morții: „Vizuina caldă a morții.”
apoi, finalul care, prin contradicție, se dorește unul calm, de consolare cumva și în sensul atenuării regretului de a fi aruncat mâții în râu (tot un semn al morții), și anume: va fi dulce, va fi cald în vizuina morții, nimic înspăimântător („vor pune mai multă miere în stupi și-n casă va fi cald și în pat va fi cald va fi cald sub pătura aia”).

am citit cu plăcere,

Ottilia Ardeleanu

Încep să-mi iubesc cantilenele tot mai mult. E grav? Noroc că mai treceți voi pe-aici să-mi dați câte-un ghiont. Da, da, are un sentiment de acasă, Rara, de acord, cred că e ceva primar acolo, aproape animalic, m-am speriat când am scris-o și am vrut să salvez prin luciditate și calcul, acel gând despre vreme. Să avem grijă de albine când iarna e lungă.

Mulțumesc pentru interpretare, Ottilia, ai atins teme esențiale de care mie mi-e teamă să mă apropii, dar le-ai numit și acum rânjesc la mine.