Călimărea Andrei Adrian

Noaptea își trage copilul cu plete negre prin copaci, sub streșini și mai ales în adâncul pământului, acolo cred că își are culcușul ascuns, nevăzut de nimeni, peste ea se trage în aerul uscat și

Vreau doar să stăm să privim luna înghesuiți sub plapuma plină de dor peste care viscolește cu ninsori una și una... Þi-am soptit atunci în urechea cea mică o adiere a unui vis ce l-am prins

Din cea mai încrâncenată luptă se naște odihna din cea mai învolburată cascadă se nasc cele mai limpezi lacuri din arșița verii se naște răcoarea serii sub nesfârșitele valuri înspumate se ascunde

Astăzi vreau să vă vorbesc despre un castel aparte: acest castel stă pe o colină din granit, are doar două ferestre ce privesc laolaltă spre drumul ce șerpuiește spre castel, ferestrele sunt

Nu aș vrea să-ți stau în drum, doar să te umplu de tăcere precum un parc încărcat de flori în jurul unei bănci din lemn curat, ca multul aer apăsând sub umerii unei păsări. Și aerul are

Aerul a devenit cu mult mai respirabil după ce mâna ta l-a mângâiat, culorile au devenit cu mult mai intense și clare după ce privirea ta le-a spălat, urmele pașilor tăi mângâie

Tu știi, cocorii plutesc peste visele noastre de iubire mângâindu-le cu aripile lor, protejându-le să nu se spargă precum ouăle căzute din cuibar. Tu știi iubito, norii ne udă gândurile

Cel puțin a rămas nisipul din coralii și scoicile de odinioară Cel puțin fotografia mi-i readuce la viață pe cei pierduți și dragi Cel puțin zâmbetul tău cândva culcat pe umărul meu mai

I. Mă întrebam deunăzi: care este cel mai mare sentiment sau acțiune a noastră plăcută și de îngeri? Să fie Iubirea? mi-am spus repede în sinea mea Și da și nu mi-a venit răspunsul

Desigur, sub gene se ascunde un zeu căzut în firesc are brațul plin cu brățări scumpe lucrate de oameni ținuți sclavi și lipsiți de un zâmbet pe buze, nu ne vorbește în cuvinte ci doar în semne

Nu am avut niciodată siguranța cine sunt uitându-mă la umbra mea: când era alungită în zilele târzii de toamnă când pitită sub trupul meu în canicula verii, când liniară peste întinderea

Despre arta de a fi în această lume ca un copac stufos și veșnic verde, despre aripi ce nu obosesc niciodată în zborul interior către Dumnezeu, despre lacrimi de bucurie născute din inimi

Trupul meu este fumul ridicat din focul arderii oaselor strămoșilor mei ochii îmi sunt mișcați deopotrivă de virtuțile și păcatele înaintașilor mei gura mea șoptește susurul apelor izvorâte

I. Cândva zburam deasupra ultimelor frunze ale arborilor seculari, abia atingeam nervura lor cu talpa, abia le deranjam în drumul meu invers, spre înalt când, deodată, am realizat că eu nu mai

Numai vocea pătrunde dincolo de ziduri și ferestre închise, numai cuvintele se sparg de aer făcându-l să danseze sau să moară, numai cerul se poate prăbuși peste inimile noastre goale. Între noi

Ce este poezia ? Dedicată lui Paul Alex Iarmarocul vuia de lume pestriță. De la mic la mare cu toții se adunaseră în inima orășelului de la poalele munților

Pe cerul cutat de nori Soarele atras fără voia sa de asfințit își aruncă soldații cu sulițe lungi de lumină într-o bătălie fără sorți de izbândă. Noaptea se simte de acum în respirare precum