Călimărea Andrei Adrian

Ochii mei s-au pironit ca două cuie tari și drepte în scobitura osului tău blând, streașină peste doi porumbei albi ce îngână de dragoste cuvânt după cuvânt... Gura mea numără fildeșii albi ce

Pentru mine soarele răsare în inimă, nu doar pe cer. Pentru mine ploaia crește gânduri de iubire în pământul sufletului, nu doar în cel vizibil ochiului. Pentru mine norii sunt jucăriile pufoase

Iarna mi-a lăsat o amprentă zgomotoasă , lătrătoare după o răceală firească, de sezon. Tusea, deși rară, este un motto al vremelniciei mele pe acest pământ. Și este vorba și de tine. Nu scapă nimeni

Copil frumos, de ce privești de după gratii viața? eu știu că nuferii au parte de mocirlă eu știu, chiar și noaptea lungă de decembrie ascunde în ea comoara unei zile eu știu că puiul de căprioară

Din cea mai încrâncenată luptă se naște odihna din cea mai învolburată cascadă se nasc cele mai limpezi lacuri din arșița verii se naște răcoarea serii sub nesfârșitele valuri înspumate se ascunde

I O frunză palidă alunecă șerpuit printre pietrele înălțate ca mici iceberguri din râu. Cândva era un deget de copac acum își caută loc de veci dar nu mai are nici o voință, mai bine zis i se

Vreau doar să stăm să privim luna înghesuiți sub plapuma plină de dor peste care viscolește cu ninsori una și una... Þi-am soptit atunci în urechea cea mică o adiere a unui vis ce l-am prins

Se năștea ziua de sub aripa nopții bătând din plisc cu raze de lumină acoperind urmele îndoielii în arii muzicale înaripate. Uneori mă tem să adorm să nu mă fure aripa întunecată și să mă

Ce este poezia ? Dedicată lui Paul Alex Iarmarocul vuia de lume pestriță. De la mic la mare cu toții se adunaseră în inima orășelului de la poalele munților

Avem nevoie de timp pentru a crește și a descoperi că suntem tot mai mici, avem nevoie de iubire pentru a înțelege că a dărui este mai înainte de a primi - o lege nescrisă, avem nevoie de lumină

Și am văzut mai apoi cum a luat noroi în căușul unei palme și a început să picteze pânza albă din fața noastră. Înmuia încet degetul celeilalte palme în noroiul din căuș și picta. Nu l-am

Destul cu bunele maniere care te îngroapă în noroi, destul cu râsul care în adâncuri este trist, sau urlet înăbușit, destul cu respirarea care ni se spune că rănește pe aproapele! Nimic nu rănește

Despre arta de a fi în această lume ca un copac stufos și veșnic verde, despre aripi ce nu obosesc niciodată în zborul interior către Dumnezeu, despre lacrimi de bucurie născute din inimi

Tu știi, cocorii plutesc peste visele noastre de iubire mângâindu-le cu aripile lor, protejându-le să nu se spargă precum ouăle căzute din cuibar. Tu știi iubito, norii ne udă gândurile

Încep să cred că tot mai multe persoane adoptă poziția gânditorului de la Hamangia: nu știm ce urmează , nu știm ce va fi cu noi ca neam, nu știm ce va fi cu noi ca familie aparținând acestui

Respirarea Grea veni peste mine: ”De ce ne naștem copii? De ce nu ne naștem direct oameni mari să încordăm arcuri, să privim după hrana noastră dar mai ales a altuia să ne facem din crengile