Bianca Goean

îmi spunea cineva că sunt o foarte ciudată colecționară și-mi râdea tăcut între palme îl țineam pe-atunci cât se poate de strâns aproape că-mi intraseră speranțele-n carne cu așchii și oase cu

And then she\'d shout down the line tell me she\'s got no more time \'cause she\'s a supergirl, and supergirls don\'t hide. And then she\'d scream in my face, tell me to leave, leave this place cause

Lasă nisipul. Acum scriu. Ochii să fie albaștri pe dinăuntru, așa mă învățau pe mine când eram mică și mâncam bătaie. Pentru minciună. Pentru spoiala de culori mai diluate decât acuarelele de care

Îmi întorc palmele înspre pieptul tău. Nu am reușit astăzi să-mi conving deloc sângele să mă încălzească. Orizontul mi se prăvale peste respirație în salturi. Am mâini de ceață cu care încerc să adun

Exit. Către tăcerea asumată așa cum îți asumi aerul. Nervoasă din cauza tălpilor care scârțaie în spațiul îngust dintre puțin-mai-aproape și mâine. Te descoperi lacrimă într-o frunză ținută strâns

În mijlocul frazei, mâinile îi căzură pe tastatură. Ecranul deveni brusc alb. Aerul se împuținase, pielea îi era dintr-o dată prea strâmtă. Realiza că, la biroul din fața ei, Adriana vorbea la

Revolta culorilor Întorcându-mă astăzi de la serviciu, încuind mașina, am întors capul înspre grădina lângă care îmi las mașina. Mi s-a părut că foșnește ceva în iarbă, așa că am aruncat o privire