Atribute

Exit. Către tăcerea asumată așa cum îți asumi aerul. Nervoasă din cauza tălpilor care scârțaie în spațiul îngust dintre puțin-mai-aproape și mâine.
Te descoperi lacrimă într-o frunză ținută strâns îmbrățișată în mugur. Nu poți să cazi, și asta este suficient încât să ai impresia că zbori deja. Nu-i nimeni încă in zorii aceștia desueți de primăvară să-ți smulgă iluziile pe rand; florile nu au încă petale. Circumstanțe propice uitării te invăluie în abur verde – culorile noastre se restrâng primordial. Daca cineva ar îndrăzni sa privească măcar dincolo de nisipul acesta mincinos-prefacut-transparent, poate ți-ai ridica ușor mâinile într-un ritm leneș de jazz, poate chiar zidul s-ar desprinde rușinat de ferești și ne-am trezi cu toții aruncati în alb. Nu locuiește nimeni însă în căușul acestor palme, numai anotimpul dă târcoale, aduce cu el zvonuri-umbre si amenință cu amintiri.
Așa că te așezi, femeie vegetală, înainte de a înflori aripi, la poarta unei lumi care nu mai știe să nască, și-ți înveți crengile cruce, muguri, mugurii frunze, rădăcinile zbor.