Aurel Sibiceanu

Vei crede că Marea ce vine la tine, însemnată de vânt și de pești, este o carte ce ispitește pământul, o cărare pe care la tine sosesc aducându-ți pe brațe un leș de lumină… Păstoresc

și stăteam noi doi sub măceș, eu și muritorul... adulmecam lumina și întâmplările unui surâs, cleveteam două-trei paseri, vorbeam despre tinerețea noastră ademenită de himere, azi pumnal

Minunata plantă de India, de care îți vorbeam cu glas tremurat, glas de bărbat încă-n putere, încă în stare să prindă cu ochii amărăciunea din cedri, otrăvitoarea plantă, spuneam, începe încet

Așezându-mă-n lacrămi cum pe patul de moarte vă mai spun: \"Nici întunerecul nu are trupul în tezaurul nopții dacă din sudorile voastre nu se naște o stea, fărădelege-i dintele alb din

Motto: „Statul român își va recăpăta credibilitatea și va putea să devină un adevărat stat de drept numai când își va recunoaște greșelile și își va repara nedreptățile. Nu cred că putem construi

Motto: Securitatea nu a existat. A existat doar o țară cu prea multe lichele, În care cozile de topor Creșteau direct din copaci (Adrian Alui Gheorghe)

Înserează copita în cale, Soarele se ferecă-n piatra săracă, cine-i deal se face vale, mutul nu mai vrea să tacă... În cenușa unei roze barbare duc cerul cu săbii și pietre, cu scântei din

Scribul stă mereu aplecat peste lut, pe săracul pământ așterne semne ciudate. El spune că apa și ierburile, șopârla și zborul, rănile și durerea, care, ca Enlil, nu se vede, că toate își aflu

Împreună am fost pe corăbii, am găsit calea spre tărâmul cu smirnă și mătăsuri, împreună am ademenit diminețile-n case, noaptea, cu rândul ne-am fost opaiț … Acum, ei m-au uitat, cu vorbele

Petruț Pârvescu, distinsul nostru coleg de comunitate literară, a avut amabilitatea să ne ofere o mărturisire pentru a fi publicată în revista locului în care s-a născut, a copilărit și s-a

Portofoliul revistei de cultură Argeș, care apare la Pitești și este distribuită în toate marile orașe din țară, a sporit cu numele scriitorului Laurențiu Orășanu. În numărul din august, a.c.,

Pe Anni-Lorei Mainka am întâlnit-o la Pitești, grație poetului Virgil Diaconu. Cred că era prin 1982. Câteva seri am petrecut la poet acasă, cu Hanne,

Bună dimineața, Gâza mea dragă, a câmpurilor despină… Afară lumina e aurie și se aude un dulce zvon de toamnă! În struguri sunt ferecate noi cuvinte din limba sarmată, iarba își părăsește

Am ajuns în zori după o minunată călătorie. În visuri, peste coapsa ta am trecut cu răsuflarea cum Pavel au trecut peste Marea…

Prin grădina cu plante încete ca somnul îmi chivernisesc o singurătate venită prea din vreme. O lină adiere e oaspete de seamă, îmi atinge mâinile cum ar atinge un țărm luminat de

Pragul meu – din lemn de santal... și totuși deșertul trece peste el ca un oaspete din ceruri... Fereastra mea dă spre safirul priveliștei și totuși e tulbure ca ochiul peștelui însemnat pe

Cu averile pe drumuri de ape, cu sărăcia pe drumuri de cer.. Greu iartă cearcănul gresia pleoapei, greu lumina își potrivește ochiul tău... și te dărui fiecărei lespezi de cale, uneltești cu

Dormeam în tinere brazde de fân, grele în văzduh de mătrăgună, cum într-o cămașă de mire. Umbra mea stătea lângă mine ca un iaz de argint. Treceau asini, și paseri treceau, și frunze dulgherite

Tu ziceai că am o mireasmă de antice cărămizi, eu ziceam că prin mine trec atâtea omizi ne-bănuite de fluturi, atâtea poteci pentru singurateci. Minunată Femeie... numai tu știi să

O medalie îmi cucerește chipul, călcâiu’ mi-l cucerește un râu, peste inelar se așează nisipul, pe zare curcubeul e libertate și frâu. Cât pot să mai fiu, și cât inima în arbori, în ferigi