Aurel Sibiceanu

Poemul tău impecabil și tulburător
mi-a amintit, ca temă, de versul lui Esenin:
„Sunt ultimul poet cu satu-n glas, /

Tu parcă vorbești de moartea satului românesc,
de ultimul sat, de paragigma care ne-a ținut sufletul...
Aș fi foarte mulțumit dacă nu ai scoate ori
adăuga ceva acestui poem...

Se pare că dacă satului românesc nu i-au venit de hac
aberațiile comuniste cu \"sistematizarea\",
migrația economică a reușit...
Satul românesc va mai putea fi întâlnit doar
în lucrările lui Ernest Bernea și Dimitrie Gusti,
în pavilioane expoziționale ale \"Muzeului Țăranului Român.\"

La orizont stă fărâmarea limbii...Ca dovadă pot sta
și multe texte literare care,
sub pretextul nu știu cărei sincronicizări culturale,
arată ca rodul morganatic al împerecherii nucii cu peretele.

Și în atare situație nu putem invoca nici lucrarea \"ocultei\"
ori a nu știu căror naționalități,cărora le transferăm
vinovăția pentru tot ce e mai rău în prezentul nostru...
Pierim pe limba noastră și din limba noastră; autorii
de \"carcalete\" lingvistic sar în sus de trei prăjini,
îți dau la cap cu neoliberalismul și sincronismul,
te pun cu genunchii pe boabele semioticii lui Eco,
neuitând să te altoiască la mir cu \"Le grad zero de l\'ecriture\".

În fine, \"ajungă-i zilei răul ei...\"

Iertare pentru întârziere, Petruț... Mulțumesc pentru trecere și mulțumiri pentru cuvintele tale. Mă bucur pt. că recunoști viața literară de altădată. Am fost o mână de \"nebuni\" care au crezut în cultură și rezistența prin ea. După cum știi, cei mai mulți dintre \"actorii\" memoriilor mele au plecat pe rând, tip-til, în Țara Umbrelor... Cei câțiva supraviețuitori trăiesc în această lume schimonosită de ariviști și veleitari, de urechiști obraznici, al căror singur țel este să ocupe amvonul și strapontinele notorietății...

De curând am găsit manuscrisele unui bun prieten, trecut la cele veșnice... Au o neasemuită valoare și prospețime... Evident că pentru publicarea lor nu se găsește nici un sponsor, nici un editor - aceștia, în marea lor parte, sunt ocupați cu editarea în regim de lux a fel de fel de năzbâtii care, culmea, mai sunt și traduse, premiate...

Îmi face o deosebită plăcere, D-le Anghel, să amintesc faptul că Emil Botta a fost descendentul unei vechi familii de nobili români din Ardeal; ca dealtfel și fratele său mai mare, Dan Botta. Martin și Mihail Botha,strămoșii lui Dan și Emil, au fost recunoscuți drept voievozi ai Cetății și ai Ținutului Chioarului pe la 1579. Cred că din acestă ascendență îi venea și făptura cu trăsături distinse, rafinate, precum și purtarea nobilă, tristețea...

Tatăl scriitorului, Theodor Botha, a militat pentru drepturile românilor din Transilvania; aceasta a dus la o serie de persecuții din partea habsburgilor. Așa se face că s-a refugiat în Moldova, unde și-a desăvârșit studiile și a devenit medic. Ca medic la Adjud, Theodor Botha a cunoscut-o pe Aglaia Franceschi,originară din Corsica, și cu care s-a căsătorit.

Sunt sigur că într-o lucrare mai amplă despre poet veți aminti acestea, pe care le știți chiar mai bine decât mine.

La fel de sigur sunt că veți scrie și despre Dan Botta, poet important și la fel de vertical în perioada stalinistă. Și să nu uitați să pomeniți de celebra declarație la duel, pe care Dan Botta i-a făcut-o lui... Lucian Blaga ! Este de pomină tărășenia și cred că este și singura de acest fel în lumea literară interbelică!

Să mai cităm un poem al Prințului:

NUANȚE

Prin al iepurilor somn speriat,/ Au trecut ogarii în lung și \'n lat. / În fruntea lor vânătorul / Împărțea, din belșug, omorul. / Prin somnul profund al stejarilor / Au trecut ca hoardele tătarilor, / O mie de toamne despletite / Și o mie de ierni, care de care mai cumplite. / Doar prin somnul meu Cel Rău nu aducea / Nici spaimă, nici urgie, nici aprigă nea. / Somnul meu era un Egipt mănos adăpat de fluviul Nil / Somnul meu era veghiat de Întunecatul April\".

Pe zi ce trece, sunteți tot mai surprinzător în darul restituirii...

Vă mulțumim !

Ți-aș da o steluță, dacă ar fi în puterile mele.
Doar pentru versul de mai jos:

Iată vin iar în pețit cu-n alt viu DE MULT MURIT.(!!!)

Avem în acest studiu concis decodificarea a două piese marca Ionescu. Remarc erudiția și seriozitatea cu care autoarea s-a aplecat asupra operelor. Deși onirismul îmi este cunoscut,(teoretic și aplicat în literatura română de Țepeneag, Dimov, Mazilescu, Turcea, Ivănceanu, ca mod de evaziune de la noua orientare trasată literaturii și artelor de decidentul politic totalitar în acei ani), nu voi face comentarii suplimentare; doar voi îndemna cititorul la o lectură densă, scrisă agreabil. Voi spune, totuși, cu riscul de a provoca polemici, că trăirea mistică a fost un mijloc sigur de salvare dintr-un regim totalitar.

O sugestie: \"spargeți\" textul, aerisiți-l după criteriile pe care le găsiți de cuviință. Felicitări și o primăvară frumoasă.

Ți-am dat două surse, din multe, altele - încearcă la biblioteca unei episcopii, Alex. Dacă te interesează cu adevărat subiectul, pleci la drum; ești mult mai tânăr decât mine, ai și forța și timpul necesare.

Chiar dacă aș avea la îndemână notele mele de lecturi, nu aș avea nici forța, nici dispoziția necesare să fac pe dactilografa. Nu e o răutate, este o realitate. Uite, chiar acum mi-am amintit de \"Creanga de aur\", a lui Sadoveanu, nu a lui J. G.Frazer, antropologul. În op. pomenită, care nu-i o simplă ficțiune, Sadoveanu scrie \"în cheie\", prietenii știu de ce!!!, despre creștinarea Daciei. Toate cele bune.

O minune limba ta ne-spargă!
Până o-nțelegi te ia pe targă!

Glumesc, evident, și mărturisesc
e faină și încercarea Katerinei.
Asta una la mână.
Doi la mână:
am căzut în plasă, am crezut că-i o
variantă de aromână. Asta pentru că
m-am ocupat pe cont propriu
de Tache Papahagi.

Cu prietenie, Sibi

Impecabile bijuteriile japoneze ! Ți-e dor de vară, Nene Dane; anul trecut ai postat prin mai, dacă mai țin bine minte ! Haiku-ul din 2010 nu-l voi uita niciodată. Îl repostez aici, la com-uri, cu drag. Adică nu eu îl postez, ci copilul din mine.

\"cireși în floare -
Nică ochește de-acum
o gaură-n gard\"

(Dan Norea, haijinul)

Mirosul de tei, ca reper pentru a nu greși drumul spre casă, mi-a amintit de granița suprarealistă și poetică, dintre daci și germani, a lui Tacitus:
\"Dacii sunt despărțiți de germani de fluviul Donaris și de frica pe care și-o poartă unii altora!\"
Felicitări !

cântă la slujbă
în haina de blană
ușor franjurată(ZDRENȚUITÃ, DESTRÃMATÃ )de mărăcinii urbei(ORAȘULUI)
treptele bisericii se cutremură
cum dinții (cla)vecinului ciupesc din psalmi
iar ei se împrăștie
note în mozaic
ferestrele îl privesc într-un fel deschis
când degetele soarelui pironesc sfinții
clopotul rămâne cu gura căscată (MIRAT, UIMIT )

cineva aruncă un codru de pâine
parcă ar da cu piatra

se crapă
obrajii pământului

Doamnă Ottilia, iaca, mi-am permis o altă privire
asupra acestui poem; în paranteze am propus
înlocuirea unor cuvinte cu altele mai potrivite.
V-aș sugera să renunțași și la subtitlul \"ca un animal\";
cititorul înțelege asta din modul cum i se aruncă pâine.

Un aer de deja vu este dat de genitivările:
\"degetele soarelui\", \"obrajii pământului\".
Aici, totuși, genitivele merg la... limită.
Nu întodeauna facem genitive inedite,
scânteietoare, ca să zic așa...
Personal cu greu m-am dezbărat de ele...

\"ferestrele îl privesc într-un fel deschis\"
E un vers mai mult decât inspirat, este de rezistență...
e ca o personalizare chiar a privirii Domnului...

Bucuros de trecere și cu prețuire!

Despre Ion Bozdoc, precum și despre polemica lui cu academicianul maghiar, mi-a povestit un anume Constantin Enescu, fost inginer hotarnic, coleg de canal.

Constantin Enescu, născut în 1897, a ispășit ani grei de închisoare și canal, pentru că participase ca inginer topograf la cartografierea Basarabiei și stabilirea științifică a hotarelor, după Marea Unire de 1918. Mi-a fost vecin de scară vreme de 6 ani, în blocul în care locuiesc și azi, în Pitești.

În acești ani mi-a povestit despre cei întâlniți în închisorile prin care s-a perindat precum și la canal, mai toți mari personalități care au jucat roluri uriașe în cultura și istoria interbelică a României,dintre care amintesc pe: profesorul Ion Petrovici, Mircea Vulcănescu, Gen. Aurel Aldea, Gheorghe Brătianu, istoricul uriaș,Ioan Bălan, protopop, Aurelian Bentoiu, avocat celebru și om politic, Valeriu Anania,Nicolae Balotă, Ion Bozdog,N.C.Sibiceanu, etc. În puținul timp liber, întemnițații discutau, își împărtășeau informații din domeniele lor de activitate.

În 1952, cu prilejul înființării Regiunii Mureș-Autonomă Maghiară, după model sovietic, Ion Bozdog ține adevărate prelegeri colegilor de detenție, despre secuime și polemica lui cu I.Toth Zoltan.

Venerabilul meu vecin, ing. Enescu, văzându-mi preocuparea pentru deținuții politici, mi-a încredințat o serie de note și fișe, mi-a permis să notez cele ce îmi povestea. S-a stins din viață în 1980, la etatea de 83 de ani. Șase ani mai târziu, notele și însemnările îmi sunt confiscate, dimpreună cu alte lucrări ale mele și cărți apărute la Fundațiile Regale și Georgescu-Delafras. Din păcate, notele, însemnările, manuscrisele personale și cărțile confiscate nu mi-au fost returnate deodată cu dosarul de urmărire. Acestea sunt în custodia unuei alte instituții și trebuie să aștept rezolvarea cererii pe care am înaintat-o pentru a-mi recupera bunurile. Dar asta-i altă poveste...

Am observat, și în ultimii ani, când au căzut tabuurile și se poate discuta liber, că în problema Ardealului și a Diktatului, discuțiile nu se închid, oricâte documente ai aduce în sprijinul adevărului. \"Eternele\" discuții în contradictoriu, ale istoricilor și savanților de tot felul, nu ar fi păguboase, câtă vreme U.E. nu pune în discuție actualele granițe ale țărilor integrate.

Rolul nefast al acestui contencios veșnic deschis se vădește, mai ales, când încep campaniile electorale, când în lipsa unei oferte politice, care să schimbe viața reală a cetățenilor din Ardeal, politicienii supralicitează problemele legate de întâietate și legitimitate, apasă pe părțile sensibile, pentru a aduna voturi, neglijând deliberat faptul că febra electorală poate mina liniștea socială și inter-etnică.

Vă felicit pentru această cumpănită semnalizare de carte, scrisă întru stabilirea adevărului iară nu pentru impunerea unui orgoliu găunos.

Totodată nutresc nădejdea că generațiile noi, și dintr-o parte și din cealalta, vor avea înțelepciunea să abordeze problema având ca numitor comun nu ceea ce îi separă, ci ceea ce îi unește - România.

Un poem bine cumpănit,
subtil și tragic...

Deși vin Floriile, îmi amintesc de Sf. Vasile.

Ia auzi capră:

Ța-ța-ța, căpriță, ța!
Asta-i capră din Rusia
ce-a adus democrația,
asta-i capra lui Stalin
vine tocmai din Berlin;
Îi împunse pe nemțoi
și-acuma ne ia pe noi.

Mai ții minte, Petruț?

Capra asta mi-a adus prima notă de 4.

Nu mă voi \"lega\" decât de afirmația dumitale:

\"chiar dacă mulți dintre ei au un trecut discutabil (Eliade)\"

Când am citit asta mi-am amintit două lucruri:

1. Nu există sfânt fără trecut și ticălos fără viitor;

2. Că pentru afirmații identice cu a dumitale, ba și mai dihai,
m-am \"războit\" vreo șase luni cu doi tejghetari bătrâni
și resentimentari care împușcă francul pe la Paris;
unul chiar a fost o vreme țucălarul lui Eugen Barbu pe aici.

Legat de obiectivele turistice din România îmi vine să cred
că dumneata nu cunoașteți încă Țara și minunățiile ei.
De curând am fost într-un periplu prin Țara Bârsei, Sighișoare, etc.,
și chiar nu am avut a mă plânge de drumuri.

Bun venit, frate Eremia!
Aici e cald și bine,
aici e Țara Poeziei...

Felicitări, Nea Nelule !
Ți-a intrat carte, sper să nu aibe E-uri!

Felicitări tuturor:
concurenților, clasaților pe alte locuri,
organizatorilor !

Spuneți:
\"lumini și umbre, bine și rău, înălțare și decădere, idealism și josnicie, bune intenții dublate de proaste soluții, reușite dublate de eșecuri.\"

Ați uitat să numiți, printre aceste \"ingrediente\", și CRIMA... Probabil veți fi vrut să o căutăm în \"umbre\". Se cuvine să mai amintim de frică, de teroare, exercitate de regimul comunist până în ultima clipă. Știți bine că frica, denumită de politruci și \"necesitatea înțeleasă\", nu este deloc o eficace metodă pedagogică. O dată cu dispariția mâinii care ține gârbaciul își face apariția debandada.

Ați mai uitat să spuneți că acest chip schimonosit al democrației este \"opera\" eșalonulelor doi și trei, ale PCR, că acese eșaloane, în marea lor parte, sunt compuse din inși \"educați\" mai toți după 1947.

O analiză mai amplă a actualei societăți, cu bunele și relele ei, v-ar permite să observați că toate racilele de azi proliferează controlat, pentru a motiva supradimensionarea aparatului polițienesc. Nu e de neglijat nici o altă realitate: banii din rețelele de droguri și carne vie ajung și în sfera politică, și în eșalonul de comandă al organelor de stopare. Nu sunt adeptul teoriei conspirației dar realitatea tinde să o valideze.

Ca avocat al Diavolului cred că veți avea de furcă; veți spune că asasinatul, crima, au fost prezente în toate epocile, că de ce să fi fost scutită defuncta epocă. Așa este, cum tot atâta de adevărat este că ne-a fost impusă crima, de Sovietici și de uneltele lor, sub privirile impasive ale Lumii Libere, aceasta nefiind alceva decât unul dintre samsarii din Marele Obor, care este Planeta.

Partea criminală a acestei realități atroce este că pe lângă comisarii sovietici și alogeni au fost și mulți, chiar prea mulți români care au ucis. Aceștia, ca să se remarce, au făcut exces de zel. Dacă i s-a spus unuia să bată un deținut o jumătate de oră, el l-a bătut o oră. Și tot așa...Destui dintre aceștia trăiesc și au pensii care trec de 30 de milioane, care ajung și la peste suta de milioane, în multe cazuri. Procesul Comunismului nu i-a atins, orice tentativă a cumpăni balanța este amendată cu vehemență și de la \"amvonul\" parlamentului, și de pe strapontina sindicatelor, ONG-urilor sau a mai știu eu căror forumiri civice. De ce? Răspunsul vi-l puteți da singur. Așa cum am mai spus și cu alte ocazii, un mediator în reconcilierea națională ar fi putut fi Biserica; din nefericire, aceasta este căzută, în marea ei parte sub vinovăția multor ierarhi ai ei. E un adevăr pe care nu-l putem ascunde, iar dacă o facem, o facem în dauna noastră. În fine...

Soluția ieșirii din actuala situație este, din păcate, asemănătoare sau identică cu aceea din 1866; asta pentru că toate forurile naționale sunt atinse de cangrenă. Trebuie să se ajungă la a trăi după spusa filosoful:\"Libertatea mea sfârșește acolo unde începe libertatea altuia.\" E doar o opinie a mea.

Cât privește lecția Dumneavoastră de viață, v-o respect cu sfințenie, chiar dacă eu am primit alte lecții de viață, lecții de credință, de poetică, de etică, etc; spre pildă de la Ioan Alexandru, Cezar Baltag ori Mircea Ciobanu.

Iertare pentru tonul ușor pătimaș de la început.Ține, probabil, de faptul că nu m-am eliberat de umbrele trecutului. Sper că mântuitoarea eliberare va veni, prin efort și credință, înainte de a pune mâinile pe piept.

Cu prietenie

Excelent scris, dar mai ales necesar, acest rezumat al conferinței tipărită, a Domanei Eugenia Crișan. Ca naționalist moderat, cred că Societatea Astra, mai ales în contextul nou, al prezenței noastre în U.E., trebuie să joace în continuare un rol important, sub auspiciile perenei sale devize:\"Unde dezbină legea, cartea poate uni\".

Eminescu spunea, la vremea lui, optimist: \"Oricît de mulți oameni răi s-ar găsi în această Țară, nu se găsește nici unul care ar cuteza să pună numele său sub o învoială prin care am fi lipsiți de o parte din viața strămoșilor noștri.\"

Iată că peste 27 de ani, un străin, un francez, Generalul Berthelot joacă un important rol, de partea României, într-o conflagrație mondială, căreia nu numai că i-am supraviețuit, dar am realizat și Marea Întregire.

Generalul Berthelot a fost al doilea mare prieten al nostru, primul fiind Împăratul Napoleon al III-lea, cel care a jucat un rol decisiv în realizarea și afirmarea statului național român. Sunt sigur că un cărturar aparținător al \"Astrei\" va conferenția despre providențialul împărat, spre informarea și folosul generațiilor noi, precum și al diplomației contemporane.

Vă felicit pentru această succintă și cumpătată prezentare a unui important eveniment al ASTREI, precum și pentru îndemnul, subînțeles, la înțeleaptă veghe...

Nea Ion nu apare cam de multișor!
În căutarea dulcelui condur
a luat Țara zdravăn la picior...

Vrea femeie, se umflă-n pene tare!
Îl vom vedea pe lanț!Dar nu prea mare...

Dacă ar candida azi Fiul Dragonului,Vlad Țepeș,
aveți idee câți l-am vota?

Așa cum am precizat și intr-un comentariu aflat mai sus, precum și în mailul de dimineață, nu m-a deranjat părerea dumitale strict critică; de altfel aceasta nici nu există, a spune despre un text că e prost nu este o părere...critică.

Dumneata ți-ai permis insolența de a mă jigni pur și simplu, de a rememora o poveste sau de a o construi, care ține de familia dumitale, în care mă amesteci, sub pretextul numelui Aurel, în pățaniile surorii dumitale. Iar apogeul insolenței l-ați atins când m-ați catalogat obsedat, etc. Vezi citatul de mai jos, luat din comentariul dumitale, citat pe care dumneata îl faci uitat în a doua intervenție, ca și cum nu v-ar aparține. Ori cele spuse despre mine dumitale ți se par, cumva, niște vorbe mângâietoare?

\"era un nene pe vremea cand sor\'mea avea 16 si eu 8. si acel nene se numea aurel. ei bine, acest nene aurel dadea tarcoale blocului meu, because era obsedat de sor\'mea. si eu ma gandesc ca tu, aurel sibiceanu, tre\' sa fii tare obsedat cand zici ca niste subsuori miros a razbionic, pentru ca eu in locul tau nu as rezista intr-un asemenea miros:)\"


Și, ca să închei, accept că DOAR din punctul dumitale de vedere cele scrise de mine reprezintă un text prost; mai există, însă, și alte puncte de vedere, contrare. De altfel, modul cum v-ați argumentat inapetența la textul meu este un poncif motivat de lipsa dumitale de experiență critică; eu îl accept pentru că el se află în zona abordării cumsecade.

Asta una la mână. Doi la mână: eu nu vorbeam de bunul simț în literatură, ci de acela din relațiile inter-umane, din relaționarea cu textul. Despre acest bun simț se face referire și în regulamentul acestui site și mi se pare normal să fie așa. Așa cum am mai spus, printre altele, editorii și-au propus ca în acest spațiu virtual să existe socializare literară, nu sociopatizare.


Era de preferat ca dumneata să emiți o judecată de genul:
TRECUT, CITIT, PENTRU MINE ESTE O CONSTRUCȚIE LIRICOIDÃ, PROLIXÃ, VETUSTÃ. TEXT EȘUAT, ETC. Nu era nici o supărate, era ok. Dar dumneata ai venit cu povești pe după bloc, soră, cu \"EU CRED CÃ TU, AUREL SIBICEANU, TRE SÃ FII TARE OBSEDAT...\"

Cum îți permiți, tinere, nu ți se pare că aici ești orice altceva dar numai critic nu ești? Cine te autorizează pe dumneata să bați câmpii pe seama mea? Nu ți se pare că îi pui în proastă lumină și pe colegii noștri, care-și respectă condiția de oameni de cultură, precum și portofoliul editorilor?

Domnule Moga, privitor la Dobrogea și la al cui este dreptul asupra ei, eu merg pe mâna celor doi, din care citez mai jos, chiar dacă ei n-au avut wikipedia, ci doar biblioteci și documente pentru a-și susține afirmațiile. Wikipedia, generoasă, îi citează pe cei doi! Ba, pentru a ne feri de erori, ne și avertizează că avem nevoia de asistența unui istoric.

Mihai Eminescu: \"Din punct de vedere istoric, noi avem dreptul indisputabil asupra Dobrogei. Roman în perioada lui Augustus, locul de exil al lui Ovidius, marele poet, cândva a bizantinilor, trecând de la dinastia Assanizilor la Valahia, a continuat să rămână Valahiei, până la momentul când ne-a fost luată de turci\"



I.C.Brătianu: \"Provoc pe oricine poate demonstra cu dovezi că Dobrogea ar fi aparținut statului bulgar. La începutul secolului al XV-lea turcii au furat Dobrogea de la noi cu sabia. […] Nimeni nu trebuie să îndrăznească să spună că Dobrogea a aparținut Bulgariei; noi suntem stăpânii legali prin sânge, am pierdut-o prin sabie și acum este a noastră... prin sabie!\")


Spuneți că până la 1877, \"Dobrogea nu a făcut parte în niciun fel din teritoriul actual al României.(http://ro.wikipedia.org/wiki/Istoria_Dobrogei)\"

Nici nu avea cum să facă parte din \"teritoriul ACTUAL!\"
Ne-am dus acolo și am găsit că Dobrogea a aparținut, sincopat, e drept, lui Mircea Cel Mare, adică Țării Românești, Valahiei. Sper că ați omis fără intenție acest adevăr, prezentat tot de wikipedia:

\"Mircea cel Bătrân a alipit Țării Românești Dobrogea în 1388/9. În 1393, Baiazid I cucerește sudul Dobrogei și îl atacă pe Mircea în Țara Românească, dar fără succes, iar în 1395 Mircea recucerește teritoriile pierdute cu ajutorul aliaților săi, Regatul Ungariei. A treia ocupație otomană a avut loc între 1397 și 1404.\"


Înfrângerea lui Baiazid I de către Timur Lenk la Ankara în 1402 deschide o perioadă de anarhie în Imperiul Otoman.În 1403, Mircea ocupă cetatea genoveză Licostomo de la gurile Dunării, iar în 1404 recucerește Dobrogea și se implică în luptele dinastice din Imperiul Otoman.

După moartea lui Mircea, în 1418, fiul său Mihail I, reîncepe luptele cu turcii, pierzându-și viața într-o luptă în 1420.În anul acela, sultanul Mehmed I cucerește Dobrogea, Țara Românească rămânând doar cu Delta Dunării, dar nu pentru mult timp.\"

De altfel, D-le Moga, titulatura de mai jos, a lui Mircea cel Bătrân, este prezentă în toate actele domnești, care-s reale, le puteți vedea, emise din 1406 și până la strămutarea Voievodului la cele veșnice, în 31 ianuarie 1418.

\"Eu, întru Hristos Dumnezeu binecredincios și binecinstitor și de Hristos iubitor și autocrat, Io Mircea mare voievod și domn din mila lui Dumnezeu și cu darul lui Dumnezeu, stăpânind și domnind peste toată Țara Ungrovlahiei și a părților de peste munți, încă și către părțile tătărești și Amlașului și Făgărașului herțeg și domnitor al Banatului Severinului și pe amândouă părțile pe toată Podunavia, încă până la marea cea mare și stăpânitor al cetății Dârstorului”.


Privitor la viața religioasă creștină, în Dobrogea, mi se pare de un real interes lucrarea istoricului Constantin Oprescu - \"ISTORIA DOBROGEI - de la Mircea cel Bătrân la Unirea de la 1878\" Veți avea surprize de mari proporții, cum este cea din citatul de mai jos:

\"Întemeietorul monahismului din Franța, Sfântul Ioan Casian, este originar din Dobrogea. Născut în anul 360 în zona podișului Casimcei, sfântul a pustnicit în peștera care azi îi poartă numele, situată între localitățile Târgușor și Cheile Dobrogei. Va pleca în Apus pentru a-i lua apărarea Sfântului Ioan Gură de Aur, după care va întemeia o mănăstire de maici și una de monahi în Marsilia. Obștea creștină de acolo, ca și numeroase alte comunități bisericesti din Galia care l-au cunoscut, l-au cinstit ca sfânt îndată după mutarea sa la Domnul, în anul 435.\"

Cât privește dacă \"au fost creștinați românii vreodată\" rămâne de văzut, de cercetat...