Andrei Pavel

În cercuri ne-nvârtim singurătatea, sub bolțile de cer ce destrămate par atât de vii încât aduc șoapte fumurii în clipec e pândesc noaptea, când lumânări îți ard mereu în spate cu fumul

Deasupra, neagră, arde indecisă puterea nopții reci, ca un ciorchine, cu vântul tăios și ploi meschine, șuvoi curgând din bolta larg deschisă. Îmi desfac pieptul și plouă și-n mine. Vrând să

Deasupra, cerul gol îmi e legământ. Ploaia curge ca o simplă dramă, încercănată, cerul destramă, închisă în norul ce mușcă din vânt. În temeliile înfipte-n pământ într-un cuvânt închistat de

Un soclu în culoarea solitară născut din praful vechilor statui, în pendularea zămislirii lui în timp absent îi e sortit să piară. Bântuind prin mine cu gust amărui, credința mea e doar o

Mă îmbie coapsa ta de fecioară unde lumina șade răzvrătită, lăsându-ți iarăși forma dezvelită când sufletul meu te sculptează-n ceară dar dimineața vine grăbită, în cețurile dese

Întinsă-mi pari în așternuturi de jar cu formele tale pierdute-n contur, prin ochii tăi închiși de-un clar-obscur și zâmbet curgând în frunze de stejar. În noduri strâng falii detimp și

Întinsă ești în așternuturi moi cu formele pierdute în contur, în zâmbet curgi peste umerii goi prin ochii tăi închiși de clar-obscur. Mă-mbie coapsa ta de fecioară, unde lumina stă

Cu pieptul costeliv se răsucesc în scrâșnete din os de aramă, remușcări amare ce prevestesc infernul împovărat de teamă. Zorii aclamă aerul mulat pe orificii cu forme de lut. Infinitul de-azur

Ideea pierdută nu trebuie plânsă pentru că mai voluptoasă va fi următoarea, în clipa dilatată de veșnicie. Tije nituite se mistuiesc în propria cenușă fără logică, fără consimțământ. Toamna

Nu e nevoie de nici un gest, în nici un pas, ca dă știu că dincolo de copaci sufletul tău se vede cu mult, mult mai bine.

Undeva sub cer un pescăruș învață să supraviețuiască bătându-se cu norii. Ce strigăt dau stelele în cădere și ce de străluciri cu pene în cântecul uitat. O pasăre arzându-și cuibul...

Cu ochii închiși am pornit spre margini apuse-n zenit, pribeag în lumi călătoare. Caravane mortuare prin pereții moi de carne, toamna vine să-mi răstoarne sub pașii umezi de copaci ochii

Știi tu, durerea mea, ce rău îmi pare că te-am lăsat să pleci de lângă mine? Te mai aveam în lume doar pe tine… Și te-am gonit cu aspră cugetare.

Rădăcinile uscate ale asfințitului mângâie aripi frânte de auroră la eclipsa privirii tale, când decojesc din ea un spin. Þi-am strâns privirea între bătăile fluturilor, ți-am mângâiat

În falia din miezul nopții mă nasc pe crucea de lumină pe care îmi voi răstigni iubirea inutilă ce îmi leagănă cortegiul lumini ofilite. Cuvintele tale incomplete să fie alaiul ce spulberă

Acum un secol, eram fulgerul sângeriu ce încerca să-ți atingă fruntea plecată… acum un deceniu, eram scânteia din stele, stinsă în liniștea viselor tale… acum un an, eram cămașa de rouă ce-ți

La granița sufletului cu trupul domnește fiorul din bătăile inimii gravitând în jurul aurei cristaline. La granița sufletului cu spiritul sălașluiește castel zămislit din energie divină iar în

Aș pătrunde în fluviul venelor tale, să mă scald în sângele tău… Să alerg în misterul ochilor tăi prin labirinturi de abstracte lumini să înțeleg pentru o clipă, eternitatea. Aș pătrunde în

Ascultă iubito, cum mi se frânge amurgul in privire când fluturi se zbat la moartea mea, ecoul sau ce se topește în abisul meu. Ascultă iubito, imnul nopții compus din orchestre de

Îți mai las iubito, înainte să mor, sărutul cald să topească gheața, îmbrățișarea să îți fie frunză în toamnă și îți mai las iubito privirea mea să îți amintească de facerea lumii pentru că din

Las florilor iubirea mea, ca în ele primăvara să înflorească, las dorul, vântul să mi-l răspândească. Las revolta-mi fulgerelor să o împrăstie, durerea o las mării zbuciumate și mor uitând în

Vine val să frângă totul, vine cer să întunece cerul, vine fildeș să străpungă aripă de fluture cu vine străvezii. Vine umbră sub stânci, vine foc mistuitor, vine cenușă să aștearnă pecetea

Pierdut ți-e pasu-ntre stele-nghețate, parcă simt cum îți cresc pe zâmbet noi zimți. În zbateri moi de fluturi înnebuniți pândește surplusul tău de păcate, cu suflul fierbinte, cu ochii

S-a lăsat întunericul. E deja opt si mă simt de parcă aș fi întârziat la întalnirea cu Eliadul, iar 313 nu mai vine. -Bună seara Eliad… bună seara poezie.ro… bună seara prieteni… Așa aș fi vrut