Poezie
IX
Sonetele tăcerii
1 min lectură·
Mediu
Deasupra, cerul gol îmi e legământ.
Ploaia curge ca o simplă dramă,
încercănată, cerul destramă,
închisă în norul ce mușcă din vânt.
În temeliile înfipte-n pământ
într-un cuvânt închistat de teamă,
rătăcește-ntrebarea ce cheamă
un răspuns rece în chemare de sfânt.
Dezolant, copacii desfrunziți foarte,
se scutură lovind trecătorii cu moarte
în ritm care parcă pare lucid.
Ce concept oare-ar putea să dezlege
mistere precum cât pot înțelege,
niște frunze din răni, care ucid?
002741
0