Poezie
VII
Sonetele tăcerii
1 min lectură·
Mediu
Mă îmbie coapsa ta de fecioară
unde lumina șade răzvrătită,
lăsându-ți iarăși forma dezvelită
când sufletul meu te sculptează-n ceară
dar dimineața vine grăbită,
în cețurile dese te-nfășoară
și tac, așteptând următoarea seară
când o să mi te arăti ca ispită.
Sub semnul stins din fiecare clipă,
durerea transparentă înfiripă
esența ce naște euforia.
Ochii mei închiși nu pot să aleagă
când numai calea spre tine mă neagă,
eu călător exilând călătoria.
002820
0