Poezie
XI
Sonetele tăcerii
1 min lectură·
Mediu
În cercuri ne-nvârtim singurătatea,
sub bolțile de cer ce destrămate
par atât de vii încât aduc șoapte
fumurii în clipec e pândesc noaptea,
când lumânări îți ard mereu în spate
cu fumul pâlpâit zidind cetatea,
de foame ostoită, vanitatea
ce se hrănește-n pasiuni răscoapte.
Prăbușită peste nopți liniștite,
în umbra zidurilor părăsite
tâmpla mea arde, zvâcnind mă rănește.
De câte ori o-mbrățișa lumina
pierdută pe veci îmi părea cortina,
ea este vântul ce mă răscolește.
002766
0