andrei lazăr

doar gândurile mă dor și rănile măresc durerea de-o viață, nu știu ce-i cu mine, încerc, dar făr’ de izbândă aș vrea să uit, să zbor departe-n lume dar dragostea mi-atinge și inima din

eu as vrea sa te iau la mine acasa sa fii printesa mea sa te alint si sa iti zambesc in fiecare zi pana atunci tu ramai o stea a carei priviri nu o cunosc daca o voi cunoaste sper sa o pot

cobor muntele în aleanul vâjâietor al vremurilor grele, alerg printre flori, copacii mă privesc nedumeriți, adineauri eram trist, acum arunc bucurii din priviri... eternul zâmbet zburdalnic al

Dacă aș fi un zâmbet, aș vrea să fiu pe buzele tale, daca aș fi o stea, pe cer aș zăbovi pentru a te privi, dacă aș fi inger, te-aș ține doar în brațe; dar așa cum sunt, nu pot decât să visez la

O zi cu tine mi-a părut Ocean de bucurii, O viață poate că va fi – Un cer cu multe stele! O lacrimă păstrată-n gând, În veci, în amintire, Un vis ce poate nu-i chiar vis – Ci-i strigătul

O lună și-un soare suntem împreună Pe cerul senin – univers al dragostei noastre, Lumină străvezie ce licăre-n viață, Suflarea divină din stelele-albastre! Sunt ani de când sunt Sburător

Mormântu-i săpat dar dragostea-i sfântă, În noapte când despărțirea în lacrimi stă la pândă, O clipă și-i gata sicriul de-o viață, Minutul te costă doi ani și jumate! Și ploaia va șterge în

În noapte-am vrut mereu să îmi găsesc iubirea, Și dimineața roadele să le stropesc cu lacrimi… Dar seara-aș vrea să-mi ocrotesc dragostea, Dragostea ce s-a ivit între-ale noastre inimi; Þin

pășesc ades prin tainele lumii cu gândul la iubire, privesc stelele pentru a-mi înțelege destinul și caut cuvinte pentru a-mi exprima tristețile, tristeți veșnic cumulate în inima-mi de

mă tem să zgârii cu penița foaia când știu c-atâtea critici mă așteaptă, mă dor și lacrimile când văd cum totul moare când peste tot mi se șoptește doar \"eroare\"... dar calc alene pe cărări

în tramvai, de dimineață, când la muncă eu mergeam, o cucoană miresmată înspre mine tot privea... eu ca iedul nebunatic aruncam priviri cochete, ea pierduta-n nerăbdare mă-ntreba cu ochii,

m-ai amăgit din nou cu-a ta poveste - cu zâmbete și clipe de dragoste, iar m-ai mințit, și nu-nțeleg de ce al tău suflet e un aisberg... am înțeles din fâstâlceli că iar mă minți, că nu-i așa

am căutat prin frunze, în pădure destinul meu pătat doar de iubire, am regăsit cantr-un proverb în munte doar lacrimi cerești și câteva cuvinte... și m-am gândit o vreme la destin - de ce e

Coboară luna dintre stele și soarele iar a apus, coboară dorul meu spre tine, din sufletul cel nepătruns, cobor cu gându-n întuneric, să-ți călăuzesc privirea, cobor - iubirea... se-așterne

Am izbutit a-mi alerga tristețea Și-n ochi iar mi-a sclipit iubirea; Am pășit aprig pe cărările iubirii, Cu gândul de-a regăsi fericirea. Sunt astăzi raza soarelui ce iar străluce, Sunt

Mi-aleargă zâmbetul pe buze și cerne veselie Și-n ample simfonii mi-aruncă inima pustie Iar taina nopții pare-un chin cu fața dragă, Căci am căzut în teaca așteptării – izvoarele iubirii

alerg cuvintele din umbră și le găsesc un rost în viață, nu vreau să pierd rostul iubirii și apelez și la orgie, grăbesc trecutul și prezentul...să fiu din nou a ta pereche, să mă privești cum

rinichi pierdut al vieții mele, tu te-ai născut prin meditație, erai precum castana din pădure, un rod rătăcit de-a mea iubire... scuipai ades perfuzia cu sânge rece, lăsai mirat pleoapele

mi-aduc aminte când alergam cuvintele, era ca un raid al poliției spre seară, gândeam că nu-i bine o-avalanșă de metafore, dar îmi plăcea finalul cum era... zăceam apoi cu gândul la

pământul îmi tremură la picioare, și cerul e-o povară prea grea... e supărarea prea mare căci azi s-a sfărmat dragostea. izvorul nu seacă nicicând, iar apa curgând e-o comoară, dar azi a