andrei lazăr

eu aș vrea să te iau la mine acasă să fii prințesa mea să te alint și să iți zâmbesc în fiecare zi - până atunci tu rămâi o stea a cărei priviri nu o cunosc, dacă o voi cunoaște sper să o pot

Dacă aș fi un zâmbet, aș vrea să fiu pe buzele tale, daca aș fi o stea, pe cer aș zăbovi pentru a te privi, dacă aș fi inger, te-aș ține doar în brațe; dar așa cum sunt, nu pot decât să visez la

mi-aduc aminte când alergam cuvintele, era ca un raid al poliției spre seară, gândeam că nu-i bine o-avalanșă de metafore, dar îmi plăcea finalul cum era... zăceam apoi cu gândul la

alerg cuvintele din umbră și le găsesc un rost în viață, nu vreau să pierd rostul iubirii și apelez și la orgie, grăbesc trecutul și prezentul...să fiu din nou a ta pereche, să mă privești cum

mă tem să zgârii cu penița foaia când știu c-atâtea critici mă așteaptă, mă dor și lacrimile când văd cum totul moare când peste tot mi se șoptește doar \"eroare\"... dar calc alene pe cărări

pășesc ades prin tainele lumii cu gândul la iubire, privesc stelele pentru a-mi înțelege destinul și caut cuvinte pentru a-mi exprima tristețile, tristeți veșnic cumulate în inima-mi de

Mi-aleargă zâmbetul pe buze și cerne veselie Și-n ample simfonii mi-aruncă inima pustie Iar taina nopții pare-un chin cu fața dragă, Căci am căzut în teaca așteptării – izvoarele iubirii

cobor muntele în aleanul vâjâietor al vremurilor grele, alerg printre flori, copacii mă privesc nedumeriți, adineauri eram trist, acum arunc bucurii din priviri... eternul zâmbet zburdalnic al

am căutat prin frunze, în pădure destinul meu pătat doar de iubire, am regăsit cantr-un proverb în munte doar lacrimi cerești și câteva cuvinte... și m-am gândit o vreme la destin - de ce e

m-ai amăgit din nou cu-a ta poveste - cu zâmbete și clipe de dragoste, iar m-ai mințit, și nu-nțeleg de ce al tău suflet e un aisberg... am înțeles din fâstâlceli că iar mă minți, că nu-i așa

în tramvai, de dimineață, când la muncă eu mergeam, o cucoană miresmată înspre mine tot privea... eu ca iedul nebunatic aruncam priviri cochete, ea pierduta-n nerăbdare mă-ntreba cu ochii,

pământul îmi tremură la picioare, și cerul e-o povară prea grea... e supărarea prea mare căci azi s-a sfărmat dragostea. izvorul nu seacă nicicând, iar apa curgând e-o comoară, dar azi a

rinichi pierdut al vieții mele, tu te-ai născut prin meditație, erai precum castana din pădure, un rod rătăcit de-a mea iubire... scuipai ades perfuzia cu sânge rece, lăsai mirat pleoapele

Scriu...din suflet! nu scriu frumos, dar e din suflet, nu mint, ci cânt natura în cuvinte, omit doar supărarea din iubire și chiar vârtejul provocat de tine... eu scriu cu sufletul și mintea

O lună și-un soare suntem împreună Pe cerul senin – univers al dragostei noastre, Lumină străvezie ce licăre-n viață, Suflarea divină din stelele-albastre! Sunt ani de când sunt Sburător