Andrei Gheorghe

fiii lui alison pe ogorul lui alison van gogh stropea dis de dimineață cu semințe dintr-un furtun care fusese înșurubat în biblioteca încă în flăcări nu pretindea că va stinge nimic, de fapt,

o reverență iadului Locuia pe balcon pur și simplu, nici nu mânca, nici nu bea, nu dădea semne că i-ar fi foame sau sete, privea numai peisajul îngrămădit de blocuri, câteva linii de

țesuturile îi îmbătrâniseră și nu mai vedea bine decât decadența cu indiferență prea puțin mascată se lăsa pe mese noaptea ca pe niște paturi culorile diverselor băuturi se desfășurau atunci pe

aceste jeturi de frig și singurătate . . . 5 scrisul pe tine, mai frate, va ninge, pe tine berile se vor rostogoli și nu vei înțelege nimic, te apropii de îngeri, dar nu te iubești, sunt

vânzătorul de baloane la chioșcul din stația lui 178 se vând magasines cu stampe de la ’48, iar la etajul trei, apartamentul 14 se petrec zi de zi jucării; căci toate femeile mele cu

la coasă tu să-mi faci calea scris întors și valea celor două coase de pe buze stoarse celor albi și mulți între cei mai munți celor două lacuri reluate veacuri înmovind în cer răstimp

Liliac bolnav I Era un tren…sau mai bine, nu!…la fel de posibil era să fie un singur vagon. În orice caz, mai degrabă cineva îl urcase acolo, și făcuse acest lucru împotriva voinței lui. În

dance me through the panic scrise pe fereastra aburita a trenului, acum e vara, acum e iarna, copacii stau aplecati supti de vlaga, ploua discret ca un somn intr-o noapte in care chiar daca ti se

casa lui zarea si da, cu acest prilej imi venea sa ma topesc, sa borasc, poate mancarea sa fie de vina, poate parul de femeie fina pe care l-am inghitit si care la masa de pranz nu si-a produs

piesă pentru roxana (un singur act, o singură scenă, o singură…pulă) personaje: marele tort general de friscă (șeful frigiderului) generalul ceapă (adjunctul de șef al frigiderului)

un sunet alb îmi călărește mintea spre zarea albastră pe care unii compozitori de amănunte se cațără în părul gros și negru al lui sol; sol este mic, stă vara la umbra nucului trunchiul parfumat îi

seara mea norocoasa ma vei impusca in aceasta noapte in camera memoriei, roz numai impuscaturi, mitraliera tacuta a celor nespuse intre noi si-a lasat mesajele pe zid, unele fac conturul

textul se obișnuiește cu ignorarea iubirii textul se obișnuise încet și cu asta, ca un bărbat cu ignorarea iubirii, fusese uitat din greșeală, lăsat să supraviețuiască între circuite

suntem goi de fapt ecoul ne prefigurează conturul nu corpul contează în urma trădării faptă nu există nici corp nici ecou orb în propriul pahar tangou-ul votkinian de la votkinins o altă

colțul inutil al casei orașul încă mai respira în străzile sale atât de umede fabricile fumau mai departe tușind în umerii lor de oțel iar eu îmi închipuiam caruselul oprindu-se în orășelul

*** Doamne, sunt mort de azi dimineață la poarta ta bat deschide-mi, primește-mă în casă, destul atâția lupi mi-au băut sângele/ ninge/ frig/ deschide-mi, Doamne, ce mormânt nasol, 2 metri

la celălalt capăt se murise puțin am fost tăcut în camera cealaltă l-am auzit, cădea/ nici respirație, nici puls, doar o zvârcolire a limbii, din gura umflată ar fi vrut pesemne să-mi mai

stolul de sărutări lady forceps terminase de făcut controlul și nici prea mult timp nu-i luase treaba asta murdară, își desfăcu picioarele și începu să vorbească: -e clar, ești omul final, încă

textul ca dragostea pentru o femeie textul ca dragostea pentru o femeie locuiește precum apa mării imensă în memorie avansând pe plaja pe care două exemplare extraterestre (decizie incertă cu

Fragment de imposibilitate sociala preludiu nici o amintire despre dragostea ta si o mare indiferenta fata de orice sunet locuri pustii, franturi de imagini

model de raționament absurd zi de vară cu aripile de-scrise în cerul limitat de spinările munților, undeva lângă norii ca niște oameni în trecere zăbovește un uliu măsurând cu ghearele