Andrei Forte

Sergiu, îți mulțumesc pentru stea și pentru lectura atentă. Mi-a plăcut cum ai dus imaginea cojii de nucă verde spre ideea de rană imposibil de șters, care se imprimă în timp asemenea unei relicve. Exact asta am încercat să transmit: nu rana ca spectacol, ci ca urmă care capătă valoare, devine zestre.

Mă bucur că ai văzut în poem atât focul de artificii, cât și deșertul — frumusețea și lipsa de acoperire coexistând. Comentariul tău îmi confirmă că imaginile își găsesc ecoul și în memoria altcuiva. Mulțumesc încă o dată pentru felul în care ai transformat lectura într-o confesiune personală.

Erika, mulțumesc pentru lectura atentă. Ai prins miza: rescriu iubirea în limbaj de front, nu ca estetizare a violenței, ci ca jurnal al apropierii duse la limită. Alternanța dur–tandru e deliberată: nu „pornografia rănii”, ci umanul din mijlocul ei. „Inima-grenadă” și „liturghia din crater” spun că, atunci când se prăbușește locul sigur, ritualul se mută în ruină; iar „perlele” din negrul de sub unghii sunt frumusețea smulsă din resturi.

Finalul cu adidașii noi ține de memorie: obiectele proaspete nu știu drumul înapoi — după anumite iubiri nu mai există „înainte”, doar „după”, cu o simplitate care lovește. Asta e și cheia titlului: „poezia care rămâne” e ce supraviețuiește detonației, cicatricea, nu plasturele. Mulțumesc încă o dată pentru felul în care ai văzut fragilitatea și aerul „de pe front”.

Erika, îți mulțumesc pentru lectura atentă și ochiul critic fin. Mă bucur că ai surprins tensiunea dintre sacru și profan, geometria iubirii între cerc și pătrat. Pentru mine, „duminica” e chiar acel moment de renaștere pe care l-ai numit atât de bine. Recenzia ta m-a făcut sincer fericit!

Îmi place cum transformi o idee de fizică într-o genealogie vie: „energia nu dispare, se adâncește în rădăcină”. „Tatăl-Rădăcină” e gravitație blândă, nu asprime, ci curbă care te ține drept când planeta se înclină. Prolog/Epilog dau formă drumului: pleci din rădăcini și revii cu un „eu” limpezit. Imaginile rămân coerente (sânge, rădăcini, câmpuri), instrumente de sens, nu decor, iar de aici și credibilitatea. Fraza-ax mi se pare „siguranța nu e fortăreață, ci inimă ce bate prin generații”. Pentru claritate, coerență și emoția curată, las o stea. Congrats!

Metafora-microb pentru iubire lovește precis: registrul clinic și intimitatea respiră în același vers, fără fisură. Inventarul „prin aer, prin sol, prin apă / sărut / atingeri / pătrunderi” are ritm de incubare, iar diagnosticul e rostit cu o eleganță tăioasă. Și totuși, poemul dă un antidot, luciditatea lui nu vindecă iubirea, dar ne imunizează împotriva autoamăgirii. Doamnă Ottilia, literatura aceasta chiar crește anticorpi!

Scaunul verde de la poartă e nucleul simbolic: obiect de așteptare care, prin intervenția mamei, devine icoană domestică pe peretele dinspre răsărit, cu mușcata drept coroană. Finalul reînchide cercul — „un scaun te așteaptă” — și transformă metafora în gest concret.felicitări, Bogdan!

pivotul „și tu ai face sex oral înghițind cuvintele mele nespuse” răsucește scena din erotic în semantic și face din plăcere o digestie a tăcerii. apoi, autoportretul șoarecelui prins în capcană fixează vulnerabilul fără cosmetizare. imaginea e produsă de mecanism, nu de autor, deci confesiunea devine probă. e exact genul meu de scriitură smart & fără perdea. cu stimă!

Chiar puneam versurile pe o linie melodică și fix asta îmi ieșise - un blues cu accente de hip hop. Cât despre textul în sine, îți mulțumesc pentru critica constructivă, e un compliment venind de la un autor de talia ta. Mai ruminez pe el!

apreciez părerea onesta și - dacă e să-mi dau și eu cu părerea - foarte aproape de adevăr. cred că textul meu e o scrisoare din inimă rănită către cineva, dar mulțumesc că ai căutat și ai găsit și poezie aici. mă înclin!

Un poem care se înfige ca o coasă veche în pământul resemnării colective. Ritmul lui pare simplu, aproape oral, dar fiecare vers lovește cu forța unei metafore pe care o recunoști din viață, nu din cărți. Un poem de revoltă mocnită, scris cu o luciditate care arde ca soarele peste ulița prăfuită a satului românesc. Respect, doamnă Ottilia – v-ați pus indignarea în vers cu un haz amar ce taie adânc.

Florina, ai scris o poezie de forță telurică, care pare că s-a născut direct din magma limbajului ( incantatorie, viscerală, și totodată plină de un umor amar, tandru, cu rădăcini mitice).
Piatră aruncată de mamă devine aici și blestem și binecuvântare, și traiectorie și destin, un memento dureros și frumos al faptului că ne construim mersul „drept” din cercuri imperfecte, din dureri tahicardice și gusturi de vanilie. Iar „douxcalion iubirea mea” e o invenție superbă: un paradox al blândeții și al revoltei care ne scapă printre dinți, ca o rugăciune furioasă spusă cu voce de copil și glas de zeiță. Poezia ta nu merge, ci lovește. Și lasă ecou!

Luiza, mulțumesc pentru lumina ta blândă și densă. Cuvintele tale au o finețe care hrănește: o stea în schimbul unei răni închise, o dimineață în schimbul unei tăceri rostite. Să ne (re)citim cu drag!

Cu recunoștință,
Forte

Ionuț,

Să știi că e foarte greu să mă superi. Mă onorează fiecare feedback pe care mi-l lași, pentru că vine dintr-un loc de lectură atentă, asumată. Și dacă e vreo contradicție în ce simt și cum mă exprim, e pentru că încă învăț. Încă mă reglez. Scriu în primul rând pentru mine, dar recunosc: îmi pasă mult cum sunt citit. Și da, în unele momente, raționalul îmi vine înaintea firescului, pentru că, sincer, mi-e frică să fiu complet descoperit.

Fără supărare, bineînțeles. Din partea mea, doar recunoștință.

— Forte

George,

Îți mulțumesc pentru lectura atentă și pentru generozitatea cu care ai extras acele fragmente — știu că timpul și vocea interioară sunt resurse rare.
Mă bucur mult că ai simțit o ușoară eliberare în stil, o respirație între rânduri.

Legat de dorința ta de a auzi textul în lectura autorului:
Bukowski zicea, într-un fel care m-a urmărit mereu, cceva de genul că „ultimul lucru pe care ar trebui să-l ceri unui autor e să-și citească propria operă”. Poate din timiditate, poate dintr-un sentiment că vocea scrisului meu e mai puternică decât vocea mea reală, am evitat să fac asta.

Adevărul e că nu sunt nici Bukowski, nici măcar un textier în sensul clasic. Sunt un om care scrie pentru că altfel i-ar fi rău — și care, deși maschează timiditatea în public, simte că nu poate interpreta niciodată cu aceeași forță cu care scrie.

Totuși, încerc să schimb asta.
Lucrez deja la un proiect paralel în care pun textele mele postmoderniste pe muzică creată cu ajutorul inteligenței artificiale. Mă poți găsi cu numele meu pe YouTube, unde am inceput să public treptat din materialele astea. Si mai mereu fac trimitere spre textul original cu link spre poezie.ro

Îți mulțumesc din nou pentru încredere. E rară și nu o iau de-a gata.
Și dacă într-o zi voi reuși să-mi citesc poezia fără să-mi tremure interiorul, o să ți-o trimit primul.

— Forte

Îți mulțumesc din suflet pentru steaua roșie, Bogdan. E un semn că ceea ce scriu reușește să ajungă undeva mai profund, dincolo de furie sau stil.
Faptul că ai văzut acolo numărul de aur și că ai făcut legătura cu Toulouse Lautrec și Amidala – adormită-n alb, frumoasă ca o rană în proces de închidere tăcută – m-a atins sincer. E rar când cineva citește până în carnea poemului. Tu ai făcut-o.

Apropo de partea tehnică a site-ului poezie.ro – sunt foarte aproape să-mi pierd contul, nu cred că mai știu parola corectă, iar e-mailul legat de cont nu îl mai accesez de ani de zile. Noroc ca mi-e salvat in browser. Aș vrea să fac un update, dacă ai putea să-mi dai niște indicații, m-ar ajuta enorm. Chiar țin la tot ce am construit aici.

Am observat și secțiunea de radio și mă tentează ideea. Lucrez deja la un proiect muzical în care îmi pun versurile postmoderniste pe beat-uri generate cu inteligență artificială. Am deja câteva piese gata și cred că ar fi interesant de explorat în contextul vostru. Aș aprecia dacă mi-ai spune cum pot trimite propuneri sau dacă există o selecție în desfășurare.

Cu recunoștință,
Forte

Ottilia, îți mulțumesc cu toată inima — pentru lectură, pentru fiecare stea de-a lungul anilor, pentru faptul că ești acolo, mereu, cu o sensibilitate care vede dincolo de suprafață. Azi, e ca și cum mi-ai confirmat că n-am strigat în gol mereu. Te admir din tot sufletul. - Forte

Ionuț, îți mulțumesc pentru comentariu și pentru faptul că rămâi atent, chiar și când nu ești de acord cu direcția. Ți-o spun sincer: textul ăsta chiar a fost o încercare de a atinge frumosul, în felul meu, și cu gândul la oamenii care iubesc esența poeziei, cum ești tu, inspirat de comentariul tău de data trecută.

Paradoxul e că stilul ăsta al meu nu e despre a șoca. Nici nu-mi propun.
Scriu așa pentru că simt așa. Scriu dur pentru că mi-e rău... că, altfel, n-aș ști să spun adevărul. Nu pot să mă forțez să scriu „marea poezie” dacă nu mă aflu într-un loc interior care s-o permită.
La fel cum mi-au trebuit trei ani să scap, la kickbox, de low-kick-ul biciuit ca la karate, o să-mi ia timp și până când poezia mea o să-și permită gesturi mai lente, mai luminoase.
Dar o să ajung și acolo. Sincer, vreau.
Îți mulțumesc că mă citești, chiar și când nu te regăsești în ce scriu. Contează.

— Forte

Mulțumesc, Ionuț, pentru comentariu și pentru felul în care ai formulat sugestia: cu blândețe și intenție clară de a îndemna la rafinament. Cred că ceea ce vezi ca „duritate” e, de fapt, coaja formată în timp peste un strat extrem de fragil. Nu-i lipsă de sensibilitate, ci o sensibilitate care a învățat să sângereze în armură. Vreau, totuși, să iau exercițiul tău ca pe o provocare sinceră. Nu promit că poezia mea va deveni mai „grațioasă”, dar promit că voi privi mai atent, chiar și acolo unde doare.

Îți mulțumesc pentru invitația la echilibru. Forte

Vă mulțumesc pentru gândurile bune și vă mai aștept în aceeași notă optimistă, ori mai critic, cu mare drag.

Ionuț, îți sunt recunoscător - ca de obicei - că ți-ai făcut timp să citești și să-mi lași feedback. Văd că încă am acest teribilism ca laitmotiv în scriitură, sper ca timpul să aducă claritate și rezolvare în deznodământul acestui poem. Pe mine mă interesează călătoria mai mult. Singurul lucru cu care nu sunt de acord este debarasarea limbajului de mahala. Foarte rar te lasă strada să pleci!
Cele mai bune urări, încerc să scriu mai des și sper să ne recitim curând