bol de lapte și iarbă

cum viețile noastre devin fragmente. Urmare a unor cutremure fel de fel. Impecabilă tehnică si montaj cu trompe-l'oeil.
Felicitări.

Poemul lucrează fin cu repetiția și reflectarea: „sala oglinzilor”, „sferele” și „ficusul” care „repetă-n șoaptă secundele” construiesc un timp înțepenit, un prezent care respiră în abur. Obiectele domestice devin purtătoare de memorie — „veioza de la tine”, „bol de lapte cu iarbă”, „ochi de sticlă în benzină” — imagini neobișnuite, cu un soi de răceală lucioasă. Îmi place cum setul casnic (raft strâmb, masă șchioapă) ascunde tensiune: camera e deja crăpată în interior cu mult înaintea cutremurului.

Ruptura vine ca eliberare: „ce noroc de cutremurul…” întoarce clișeul dezastrului în moment de grație. Se sparge nu doar sticla, ci contractul afectiv proiectat pe lampă; gestul final — „o duc cu împăcare / la gunoi” — e un mic ritual de doliu și igienă emoțională. Tonul reținut, frazarea scurtă și obiectivarea sentimentului prin obiecte țin poezia curată, fără melodramă. Funcționează tocmai prin contrastul dintre delicat (laptele, aburul) și mecanic/rece (plasticul, sticla), iar „norocul” cutremurului fixează o concluzie memorabilă. Congrats!

Bogdan, îți mulțumesc pentru ecou. Ai surprins în câteva cuvinte miza poemului. Mă onorează aprecierea pentru tehnică. Mulțumesc pentru lectură!

Andrei, îți mulțumesc pentru lectura detaliată. Mi-a plăcut în mod special cum ai observat că tensiunea era deja acolo în setul casnic înainte de cutremur. Mă onorează comentariul tău. Mulțumesc!