​eu zic că și siesta e tot un alibi, depinde de care parte a patului ești surprins

…imi place acest poem și consider că se așază undeva între ritualul așteptării și ironia vieții cotidiene. Un scaun simplu devine pretext pentru memorie, pentru întâlnire și pentru metafora unei iubiri suspendate. Îmi place cum banalul („revista Burda”, „ghiveciul știrb”) se împletește cu imaginile ample („golgota cu pădurile seculare”), ca și cum poezia ar oscila între siestă și revelație. În fond, așteptarea de la poartă e o formă de siestă transformată în alibi existențial, o veghe tăcută care ține loc de jurământ și de promisiune nerostită. Personal, consider că poemul deschide o poartă spre o lume intermediară, unde cotidianul se încarcă de sacru și banalul capătă aură de mit personal. În spatele fiecărui detaliu aparent minor se ghicește o povară a memoriei și un joc al timpului, cu toate încrucișările lui de „ora 3.17” (ora ce ii da efect de mister și de stranietate) și liniștea dintre meridiane. Bogdan in acest poem nu surprinde doar așteptarea, ci și înstrăinarea ei, felul în care o mamă, un gest domestic sau o mușcată cocoțată pe perete devin martorii tăcuți ai unei povești care refuză să se încheie.
Las steluța fiindcă povestea încă se scrie, și poate că tocmai în această prelungire nesfârșită a așteptării stă adevărata poezie.