Amanda Spulber

E picturală și senzorială. La următoarele cred că s-ar mai putea lucra. Am vrut să îți spun că ecoul nu crește, doar repetă sunetul la aceeași intensitate, dar mi-am amintit că și eu am scris ceva despre ecou și am mers să mă uit cum am scris.:) Acum am revenit și văd că ai făcut îmbunătățiri. E mai bine acum, dar poate s-ar mai putea lucra: ghearele întunecate, poate fără întunecate? Și ce se întâmplă cu corbul? E sufletul? E înțelepciunea? Parcă aș vrea să mai aflu despre el. Doar părerea mea, bineînțeles. A, și îmi place și ultima strofă acum.

Tego, la versul acela am lucrat cel mai mult. Nici eu nu sunt tocmai mulțumită.
Liviu, asemenea deranj să tot fie. Nu e de pe Valea Călmățuiului, dar ați fost foarte aproape și tu, și Tego.
Rareș, ai dreptate. Se termină abrupt, așa cum a zis și Liviu, dar nu am știut cum să redau altfel ce am simțit. De fapt, până la iarbă este ceea ce visam la propriu atunci când a sunat ceasul. Și nu mi-am înțeles prea bine senzația pe care am avut-o. M-a urmărit toată ziua, chiar dacă se mai atenuase. Și când m-am apucat de scris nu știu dacă am reușit să o prind prea bine.
Vă mulțumesc foarte mult! O mare bucurie că v-a plăcut încercarea mea.

Copleșit
Când norii iarăsi prevestesc furtună;
De piaza rea Tu apără-mă negreșit
Și fă să mă-nsoțească piaza bună.

nici când spun direct?

Mi se pare bine legată și ritmată, cu un echilibru între entuziasm și resemnare. Ultima parte nu am înțeles-o. La versul al doilea am citit inițial când să mai și mor, dar cred că e potrivit și așa cum scrie: cât să mai și mor.

Fiindcă nu am observat că eram deconectată. Răspunsul găsit „băbește” este 1, 8, 27. Cu ocazia asta am aflat că un program specializat pe gândire logică nu a fost în stare să vadă soluția, dar în schimb a observat tiparul pe care eu nu îl observasem. Ecuația pe care i-am propus-o a fost 3*(x^3+y^3)=z^3. A zis inițial că singura soluție e 0. După ce i-am zis soluția mea mi-a arătat tiparul. Are o infinitate de soluții : x=k, y=2k, z=3k, unde k e un număr natural.

Gust și unitate de măsură.

Și nu îmi iese. :)) Da, ar fi trebuit să fi scris Le tot dau pe (h)uși afară, ca să fie clar de ce am modificat expresia a da afară pe ușă. :)

Nu știam de Lila, dar am auzit de Maya. Deși termenul a fost tradus prin iluzie, sunt voci care spun că nu înseamnă iluzie în sensul că se referă la ceva ce nu există, ci în sensul că se referă la ceva trecător și parțial care ascunde întregul permanent (sau cel puțin mult mai durabil).

Poate se potrivește cu a nu vedea pădurea din cauza copacilor. Care este sau ce este pădurea nu știu. Sunt reguli, tipare pe care le observăm. Cei se adapteză au succes. Dar succesul lor e până la urmă Maya.

Ce știm cu certitudine (sau cel puțin așa am înțeles) e că oamenii reușesc împreună. Există o teorie că Homo sapiens l-a înlăturat pe Homo Neanderthalensis tocmai pentru faptul că știa cum să colaboreze. Nu a fost singurul factor, totuși. Nu cred că s-au epuizat ipotezele pe această temă. Din ce am citit, nu e foarte clar nici când a apărut limbajul.

E complicat, dar poate se va ajunge să se vadă dincolo Maya. Suntem cu toții chiriași, nu proprietari, nu e nimeni mai îndreptățit decât altul să se afle aici.

Uitasem că am citit, dar am văzut că am lăsat un comentariu. De data asta nu mai uit. :) Un periplu savuros și cred că aș putea spune și cumva inițiatic prin Țara lui Să nu te iei în serios mai mult decât e cazul. Bine, nu e întotdeauna clar cât e cazul. :) O încântare lectura și într-adevăr, prilej de reflecție. Apropo de nimic, și sonetul lui Coșbuc e despre nimic, adică despre arta autoironiei.

am zis să mă opresc și aici. Nu comentez. Râd.:)) Hai să spun totuși când am început să râd. Exact la ultimul vers. Nu aș putea să explic de ce.

E mică eroare sau înseamnă și altceva? Și mă întreb acum: oare când nu a fost lumea în haos. Spun asta în sensul de nedreptate. S-a întâmplat să citesc zilele trecute despre scenariul Matrix. Chiar nu avusesem curiozitatea să văd următoarele părți ale seriei. Și aflu că inițial lumea Matrix era utopie în care oamenii erau fericiți. Dar nu a funcționat fiindcă era ceva plictisitor. Pentru cine? Se pot plictisi personajele atâta vreme cât nu știu că sunt personaje? Cine știe? Doar cei din spatele scenei pot ști. Și după cum ați spus, poate nici măcar ei. Ultima parte mi-a amintit și de ce mi-a zis un chatbot când l-am rugat să joace rolul robotului Ion. A zis că singura șansă pentru omenire este călătoria în timp sau chiar în alte dimensiuni. Bineînțeles că poate să nu insemne nimic asta. Atâta timp cât sunt doar un personaj nu am de unde să știu.

Le tot dau pe uși afară.

La propriu. Eram în pădurea de la Comana și îmi vine mie... ideea să ies de pe drumul principal și să explorez. După câțiva pași, roiuri, perdele, sfere de... idei. Era prima oară când vedeam asta. Și m-am speriat. Nu m-a pișcat niciuna. Lăsând gluma la o parte, mi se pare interesantă comparația. Sunt două aspecte o o datä că țânțarii au nevoie de apă, simbol al subconștientului (oare de unde vin ideile?). Apoi, în era digitală, țânțarii, ca niște puncte mișcându-se rapid și mai mult sau mai puțin organizat, pot simboliza cantitatea uriașä de informații. Pe care le hrănim ca să le dezvoltăm?

Cel mai mult mi-a plăcut că deschide mai multe înțelesuri: poate fi lumina (pe care am văzut-o și ca având materialitate ca apa), poate fi abisul care păstrează tot, poate fi conștiința universală, poate fi Dumnezeu. Și aici s-ar potrivi îndemnul dai voința, iei putere cu dezlipirea de aripi. Mi-a plăcut și ritmul care este duios, dar fără să fie liniar.

Cred că este.

Un cub în 4 dimensiuni care conține 8 cuburi adică 2³.

nu ie cazul. :) Bine, mie îmi vine să râd acum și fiindcă mă văd pe mine cum m-am supărat. :)) De aici trag concluzia că textul e bun.

Mă ajută mult toate comentariile.
Domnule Caragea, mi-ați oferit mai multe variante interesante. Mă gândesc care e cea mai potrivită pentru al treilea sens pe care l-am simțit în acea noapte și am încercat să îl transmit. Cred că rânduite.

Liviu, mă onorează aprecierea ta. Cred că etalate s-ar potrivi cu epuizat așa cum am scris inițial în loc de istovit. Mă gândesc. Deja se ramifică un alt sens.

Tego, nu am fost indignată, am fost supărată. Poezioară îmi sună drăguț, poemaș îmi sună depreciativ. Și când ai mai zis și că nu ai înțeles din prima cine merge la culcare, în condițiile în care tu de obicei citești foarte atent... Nuanțe! Învăț să interacționez așa cum învăț să scriu. Și ca să completez punctele de suspensie de la în fine... În fine, nu e așa important. Doar o neînțelegere.

Mă voi gândi la sugestia dumneavoastră. Vă mulțumesc.