Alina Manole

Tu ma iubesti si cand am draci mici si multi, ma iubesti si cand imi impart sufletul in o mie de bucati celorlalti, drept grefe. Tu ma iubesti si cand ma ascund dupa un nor sau cand alerg

în rosu tardiv se decolorează inima urc mereu o scară de griuri sting focul și aprind lumina de parcă aș putea apăsa pe toate culorile odată dau din cap se spune că te privesc în ochi altfel nu se

încep zilele mușcând din vocea mamei rochie închisă la spate cordonul mitral al durerii forma dinților noaptea fourré masserpain sau singurătatea liberă la tălpi cu dumnezeu strecor visul

Odata ce te-au apucat cuvintele esti prins in ghearele lor de animale de prada. Nu este nici o magie aici, dar negru pe alb zboara cuvinte din suflet. Nu se rotesc, ci raman statice si

privind acum - abisul venea dinspre zare înceta să mai fie noi doar exersam semisfoara pe timp treceam niște jumătăți de stele apoi tu fluierai ușor până spre semnul acela desenai cercul înscriam

el stătea pe o muchie aproape de verticalul luminii cosea capetele de aer inventa concretul echilibrul stabil și sinele, întâmplător conștientizam împreună starea de trecere și hermeneutica

La începutul senzitiv al oricărui lucru, Poezia este o prelungire a firescului din cuvinte, Sentimentele rămân cărămizi pentru peretele dinspre cer al sufletului, Când ferestrele se înfășoară

stau de vorbă cu un bărbat are un tatuaj pe brațul drept un altul, mare, pe inimă, nu e de jucărie, inima, zice, cum ar fi să ne trezim odată cu visele tatuate pe piele să le suportăm durerea ca

Ora tarzie. Metrou. Iubire departe. Suflet. Lumina. Ziar pe jos. Evening Standard. Alb ridica ziarul. Negru bea suc. Tu departe. Maine mail de la mama. Way out. Evelyn Gardens. Look

Mircea Iosub. Opaque. Zic, băi Mircea, de ce te-ai schimbat în Simulacrum? Zice, păi dacă nu mai corespundeam, nu mai sunt opaque. Și râde. Pe Mircea îl știu încă dinainte de a se naște. A crescut

nu te mai aștept timpul necesar lunii s-a scurs în atingere nodurile se desfac senzual dinții tăi mai trec centurile van allen zonele de anomalie canonul și celelalte straturi interioare orbitând

vorbeam uneori despre umbrela aceea roșie automată cu buton de plastic se stricase la ultima ploaie prin care fugeam ținându-ne de mână uite și puștoaica asta creață la concertul cu toate

ziua aceasta david e începutul și pântecul unui drum luminile sunt încă sub tălpile bărbatului cel pentru care femeile din kerala ar posti o întreagă rostogolire de lume * niciodată