Poezie
La limita
1 min lectură·
Mediu
era o lume în care norii creșteau din pământ răsuceau
versurile întindeau o coardă sau două
deasupra anotimpului nostru
împletind sentimente
după chip și asemănare cu
limita cea mai de sus a iubirii
creșteam o lume în care norii erau neînchipuit
neasemănat de unii lângă alții
într-un cer în care-ți împleteam
cuvinte cu piele suspin
tu habar n-aveai de solstiții pe când
dumnezeu arhiva toate duminicile
astăzi era aceeași și aceeași zi
eu începeam înserarea
0377598
0
Poezia începe cu imagini ample, cosmice, unde sentimentele sunt de aceleași proporții, iar fericirea surâde din înaltul cerului. Dar, se simte o amenințare, o nesiguranță: pe cer sunt \"nori\", ei \"cresc din pământ\".
Apoi decorul își reduce dimensiunile, atenția se focalizează asupra personajelor: \"eu îți împleteam cuvinte...\", \"tu habar n-aveai...\". Finalul este plin de durere și neputință în fața destinului (\"Dumnezeu\"), a monotoniei (\"astăzi era aceeași și aceeași zi\"), a singurătății (\"eu începeam înserarea\").
Forma acestei poezii redă, accentuează evoluția imaginilor și a stării de spirit a personajului. Prima strofă are versuri lungi, ample, ritm lent. Apoi, gradat, versurile sunt mai scurte, ritmul se accelerează, până la ultimul vers, unde totul se prăbușește brusc.