Patricia Lidia

Literatura si... Emotion. Sa uitam oleaca dosarele, calculatoarele, aspiratoarele, biznis-urile, vremea nebuna si alte cele cotidiene. Ceai bun, literatura pe masura - o altfel de dupa amiaza de

Timpul mă credea o zebră alergând disperată în cerc, niciodată pradă leilor, mereu în goana spre nicăieri... Eu eram doar un cal vărgat, niciodată în herghelie, mereu între zidurile

Unu este-un ghiocel, Ce se leagănă ușor Când bate un vânticel La-nceput de mărțișor. Este cam supărăcios, Stă mereu cu nasu-n jos... Și se plânge că e singur, Dar nu e, eu vă asigur! El

Pentru prima dată, astăzi ți-am atins frunzele...am simțit în ele întreg universul crescând și pulsând din toată ființa sa... și, toate acestea, numai pentru mine. Iartă-mă că am uitat să te ud...

Uneori am impresia că bezna autumnală din mine îmi va sparge pieptul, va curge în odaie și mă voi îneca în ea ca într-o cerneală, iar în locul meu se va întrupa din călimara-lumină o formă de

„Străinii sunt familia pe care n-ai cunoscut-o încă.” (Mitch Albom – „Cei cinci oameni pe care îi întâlnești în Rai”) Ploaia s-a oprit, cerul nu mai mârâie, nu mai suntem în Roma Antică să ne

Te aștept într-un parc, pe o bancă, secundele se scurg nemiloase, tu nu mai vii, nu mai vrei sau timpul te-a păstrat undeva blocat, între noi curge un pârâu de miere cu sare, eu te aștept, dar

Undeva la finele secolului XIX, Barbu Ștefănescu Delavrancea făcea o afirmație îndrăzneață pentru acea vreme: „România este patria noastră și a tuturor românilor. E România celor de demult și-a celor

Sub semnul sărbătorii românești a iubirii, Dragobetele, Editura 3D a lansat antologia semestrială “FREAMÃT DE TIMP” - \"FREAMÃT DE DOR”, având ca tematică poezia de dragoste. În demararea acestui

Dragă Tatiana, acel parapet se apropia de gândul meu cu viteza luminii și știam că nu îl voi putea evita, oricât aș fi încercat. Era atât de aproape, atât de tangibil, că pentru o clipă am

Þi-ai prins gândurile în pumn și mi le-ai trimis pe o pală de timp. Atât de naiv gestul tău fugar... Draga mea Tatiana, mi-ai trimis doar iluzii și m-ai lăsat să cred că viața e doar o baladă

Știi, draga mea Tatiana, uneori mi se pare că din tine mi-a crescut o a doua aripă, mai mare și mai grea, dar nu îmi pasă, oricum un întreg univers umblă prin venele noastre… Pare greu de

E ora două a anilor ei Și în ușă îi bate mereu un gând Că pe data de 2 se schimbă mereu timpul Și orele se scurg în sens invers Și o voce metalică repetă mereu “cafea natural fără zahăr și fără

Dragă Tatiana, Sunt bine acum. Lasă-te să adormi. Nu cred că mai sunt doar un produs al imaginației tale de copil. Ce n-aș da pentru o clipă de tăcere alături de tine... Adormind sunt

Nu mă deranjează aripile mele mult prea mari ce demult nu le mai folosesc la zbor, ci la mers. Trag cu praștia în vrăbii să-mi găsesc un loc în cazanul cu puternic miros de smoală și

Metafora clipei m-a trădat conștient; am privit pe sub ochelari spre finalul timpului- ca o triadă luminoasă se legăna adormit egoul, me, my self and I - trăim spânzurați de grindă, pe

Mi-am acoperit cu gândul cuvântul prins la încheietura mâinii și l-am sărutat și sorbit ca pe o picătură de rouă pe piele. Zbor cu o aripă frântă și tot ce eram se absoarbe prea pustiu prin

Andante, allegro, lento... numele tău îmi suna mereu în gând... Andante, allegro, lento... Sub genele mele pierdeam noțiunea timpului și visam un sărut promis ce din cupa Evei îl sorbeam, de se

mă dor cuvintele cu sunetele lor atât de dure, ce mereu îmi răsună în minte ca un ecou nesfârșit de consoane și-n mine a amuțit simfonia vocalelor alăturate și nu invers... mă dor literele

Azi voi mărșălui până ce gândurile îmi vor intra în pământ și se vor sedimenta și stratifica de experți geologi nu vor ști din ce era subpământeană provin. Gândurile nu se măsoară în linii și

Am adunat atâta pământ în mine și ninsoare sub tălpi că lunii îi alunecau alene razele și rămâneau proptite de cer cu înger cu tot. La marginea timpului clipa își fură umbra de pe obrazul

Trotuarele bătrâne mi-aduc cu greu aminte de fulgii aripilor moi ce au căzut asemenea unor frunze dezbrăcate de îngeri la început de toamnă. Rămasă fără vise și iluzii îmi sângerează

Tot ceea ce credea despre Crăciun a sunat desuet și se lupta cu visele și anii care i se scurgeau prin gânduri ca printr-o rigolă încleiată drept în somnul acela fumuriu, pentru ca o clipă