Străinul din noi

„Străinii sunt familia pe care n-ai cunoscut-o încă.” (Mitch Albom – „Cei cinci oameni pe care îi întâlnești în Rai”)

Ploaia s-a oprit,

cerul nu mai mârâie,

nu mai suntem în Roma Antică

să ne bucurăm de moartea creștinilor,

primitivi fiind,

să urmărim spectacolele din Colosseum...

Străinul de lângă mine mă strânge de mână,

și ieri, și alaltăieri era tot aici,

în acest punct de intersecție al vieții cu moartea,

dar tăcea – supliciul lui de adolescent târziu –

copacii mereu încep să tremure sub glasul lui,

de aceea mereu tace... și tace,

ca într-un paradis,

ud până la piele, sub smochin...

Străinul acesta are o privire tăcută,

niciodată nu a știut pe unde să plece...

Mă strângea de mână conștiincios,

viața lui era doar o albie de râu unde,

piatră peste alte pietre,

povestea lui stă naiv culcată

peste poveștile demult ascunse

printre riduri.

Toți părinții le fac rău copiilor lor,

își plângea singur de milă în această gară

în așteptarea trenului spre nicăieri,

plimbându-se pe cheiul tinereții lui,

tinerii sunt precum sticla curată,

se pătează cu orice cuvânt neglijent

unii părinți scapă această sticlă – credea el –

alții o crapă,

alții distrug copilăriile,

spărgându-le în bucăți mici, mici și ascuțite

- asta cred că i s-a întâmplat lui –

care nu mai pot fi recuperate.

Ploaia a început din nou,

cerul mârâie furios...

Ca niște copii

urmărim spectacolele din Colosseumul vieții...