Alex Popp

Când cerul scund se-apleacă peste mine - Noiembrie-al reclamelor electorale Mustește de-amintiri, știi bine - Aș vrea să-nchin căldurii tale Un imn de dragoste suav ca frunzele Ce-n părul tău au

Părul ei pe pernă s-a-ntins Ca un braț de iarbă fierbinte. Fruntea - cer de vară aprins - Străluce pe chipul cuminte. Și ochii s-au pierdut în vise Sub pleoapele trandafirii. Cern buzele

Curge amurgul peste rumena câmpie. Oricare suflet se duce către casă. Strânge un tub o gârlă viorie, Închipuind o cale lunecoasă, Pe care urcă o iepșoară slabă, Trăgând cu greu căruța

Despre cum aș vrea eu să fie poezia aș putea scrie tomuri întregi sau nici măcar o pagină. Îmi cer scuze pentru acest paradox servit pe stomacul gol, dar el era într-un fel necesar pentru a surprinde

Eu scriu pasteluri pentru că mi s-a urât cu mine. Pentru că lumea pe care eu o văd nu este eu. Pentru că dincolo de orice speculații ea există tot așa de frumoasă pentru toți. Eu scriu pasteluri

Învelit în plăpumi albastre, cerul bolește. Un șir fără capăt de ciori se prelinge Pe-a soarelui față și el din dinți le sticlește. E ceasul șarpelui. Lumina pe-ncetul se stinge. Șiruri negre

Cu flori de corcoduș ninge april, Prietenos, cu ele-un vânt se hârjonește. E vesel soarele ca un copil Ce, gângurind, măicuței îi zâmbește. Deodată-un singuratic călător, Pe drumul

Ca de pe-un câine mort vântul cojește Bucăți de case vechi, fațade mucede. Și oameni galbeni se preling mutește. Sânge a curs odată, inimi repede, În burgu-acesta, au bătut strălucitoare.

Chipuri de preoți tremură pe blocuri Și glasuri behăie în microfoane. Puștani cu fițe, babe cu baticuri, Bărbați cu morgă, țanțoșe cucoane, Pe malul verde-al lacului Titan, Cu mic cu mare,

E gras pământul în câmpul Bărăganului, Și drumurile sunt mlaștini roditoare. Sortită-n cap de sat să stea, casa țiganului, Fără gard, sărmană-i ca o sperietoare, Ce priveghează, -n zdrențe,

Bărbați și femei cu chipuri obosite S-au revărsat și-n acest apus de soare Cu raze galeșe. Pietre din trotuare, De dorul lor o zi întreagă mistuite. E ceasul când străzile învie, Când nici

Pe jalea acestor ziduri răbdătoare, Pe mâhnirea acestor arguși blânzi, Pe rufele întinse-n soare, În cartier, muncitorești izbânzi. O! cum miroase-a vinete pârlite Care-n zacuscă au să

Domnițele cu bucle proaspete, Doamnele suav mirosind a parfum, Câte muieri, atâtea scâncete, Dar ochelarii negrii-și văd de drum. Porțile sufletului stau închise. Stânci solitare cu o

De strajă Dâmboviței, pe cheiul desfrunzit Se-nalță - jumătate învăluită-n cețuri -, Amenințând copiii cu chipu-i spălăcit, O pușcărie mare cu creștetul în ceruri. Din măgura, borțoasă cu-n

Strânge din dinți, făr’mând semințele de floare, De pe trei sute optzeci și cinci, șoferul chelios: O mână-aruncă-n gură, cu coaja sclipitoare, O neagră boabă, cealaltă prefiră tacticos

Umple-te, cupă, până la buză draga mea, viața mea, cu durerea de fiecare zi. Te voi sorbi așa cum știu, cu noduri în gât. Fie butoiul cât de mare, eu sunt setos, călit în cârciuma lumii

Trei ceasuri după prânz. Flori galbene, Păduri de fum și ceață, iarbă, iarbă - Caii s-o pască cu vântu-n coamă, pieptene. Reavănă pajiștea, țapii cu barbă Și, cu gura numai rămurele, caprele.

O uliță din câmp cu praf și lângă garduri iarbă Și mai încolo cortul negru pe-un maidan. Bate-o găleată-un ghiuj cu barba albă, O albie încheie doi tineri din ciocan. Moș Tudor șade noaptea

Zăpadă proaspătă. Miros de rășină-nghețată - Pe valea aceasta exhalând pucioasă Se plămădește ambra ce va fi odată Pe sânii calzi purtată de-o crăiasă. Sună pădurea, topoare vesel toacă Și

Cu ochii cârpiți, nici o femeie frumoasă La șase dimineața tramvaiul nu duce. Gospodine, sacoșe, tinere, pistrui. Lumina râioasă Pe chipuri cu noduri în gât albastră străluce. Așa se trezea

Ceas de seară. După molima frigului fumigații. Ultimii coceni, un braț de lemne ude. Satul cască. Gura-i înghite întârziații. Un țigan, moș din timpuri crude - Din fructul lor proaspăt mușcau

O noapte rece. Sacoșele ca niște râmători, Sătule, își veghează stăpânii care dorm Lungiți pe bănci de plastic în gară, -n Roșiori. Sunt pline de verdețuri, pe slăvitul Domn Ai crede că-l

etajul cinci în daurita mijlocime ei dacă ar fi fost casa haosului poate că nici eu nu mai eram sigur de nimic dar așa îmi place ca fiecare lucru să fie în căsuța lui chiar se vuoi vivere