eu
în mine
e de-ajuns cuvântul acesta
pentru a da nume întregii rotiri de universuri
căreia i-am căzut pradă
cum
cum să mă arăt vouă
eu
iată joc cum îmi cântă muza asta beată
fericit
în burta viermelui de fier
se scurge-ncet din becuri lapte
vreun felinar, albastru miel
la țâța lunii suge-n halte
în burta viermelui șontâc
e cald și bine ca în mamă
de fericire,
Acest amurg de magiun
Intins pe painea campiei
L-am halit de foame nebun
Lovit de boala metafiziei
Unde au fiert in ce cazan
Cu ce lingura s-au mestecat
Prunele care taran
Smulsu-le-a tuicii
in nop-
ti
ca aceasta
iubito
as vrea sa stam
pe o banca
-ntr-un parc
si
privindu-ne-n ochi
sa tacem
vom asculta doar parfumurile florilor
linistea
linistea aerului compact al verii
si
burtile de piatra le linge raul
lasand saliva curcubeie in burice
unde nu sunt eu raul cela care curge peste tine
nu timpul inveninat
ci aburul care-ti ravaseste porii fara sa stii
ce fac eu
Cu ochii cârpiți, nici o femeie frumoasă
La șase dimineața tramvaiul nu duce.
Gospodine, sacoșe, tinere, pistrui. Lumina râioasă
Pe chipuri cu noduri în gât albastră străluce.
Așa se trezea
învață să asculți
deschide-ți mintea
cocoțat pe seara asta
ca pe o păstaie de fasole
ridic ochii spre cer
cu gâtul uscat
voi cânta fie să renască
foarță?
ei bine, da
și cu aceasta am
Iubito, muzica vocii tale,
buzele tale stralucitoare ca tineretea
imi mangaie sufletul.
Incantatoarea mea Muza,
monna Vanna, monna Bice,
mi-e inima plina de minunea ta.
Atinge-ma, iubito,
cu
eu știu iubito c-o să mă înhami,
cununa mea de lauri,
în chip de jug pe umeri.
și cu toiagul verde,
de iederă cuprins,
vei desena pe spate-mi stihuri.
dar, ce zic eu, cu muzele te pui,
când
toată casa miroase a plăcintă cu dovleac
nu
la petite madeleine est un petit mensonge
copilăria nu înseamnă nimic
eidos uitat
îți cer iertare
toate simțurile cai șchiopi
dau bice
îi
etajul cinci
în daurita mijlocime
ei dacă ar fi fost casa haosului
poate că nici eu nu mai eram sigur de nimic
dar așa îmi place ca fiecare lucru să fie în căsuța lui
chiar
se vuoi vivere
Cantarea mi-e orasul, balaurul verde,
in care tumultul de inimi se pierde.
Aici omenirea stiut-a sa stranga
ce-avea mai bun, ca-n a zgarcitului punga,
comori fara pret, nestemate-ale mintii,
o
din camera cu miros de levănțică
îmi zîmbești calin
e o nepăsare drăgăstoasă în îmbrățișare
și limbile lungi ale ornicelor
ce colecție frumoasă
se întind spre tine
când întorci capul
ei și
Obisnuit decor de razboi,
primavara sau toamna cu ploi.
-E blestemat capitanul,
altfel n-ar fi atat de ciudat,
spuse incet primul soldat.
Dar capitanul ii zise: -Mai taci!
s-aud cum bate
dă-mi un cuțit
sau taie-mă tu
mușcă-mă
înțeapă-mă
zgârie-mă
trezește-mă
nu mai vreau în visul ăsta
nu mai vreau să rătăcesc
nu mai vreau să bâjbâi
dă-mi ceva care să mă doară
dă-mi
Numai niște gânduri. Poate niște profeții brucanice pentru cârcotași. Poate amprenta unui spirit limpede și riguros de clasicist. Sunt gânduri despre niște oameni care s-au întâlnit pentru că se simt
Inc-o-nmormantare
cu fanfare.
Hop !
dricul se hurduca,
mai-mai sa se rupa.
Mortu\' se ridica-n coate,
se freaca la pleoape:
-Ce bocesti, nevasta,
te lovi vreo napasta ?
Un\' ma duceti, mai
manele, manele, manele
dragele mele manele
dimineața la duș cânt manele
manele iubita mea
despre frumusețea ta
pe stradă, în tramvai
în fața calculatorului
în hruba din internet cafe
în
uite, iubito,
mainile mele sunt zdrelite ca ale mantuitorului.
m-am saltat seara asta pe zidul lui Montale
cu cioburi verzi pe creasta.
de ce zambesc?
nu e sange,
e bulion.
E seară-acum și,-ngreunată pleoapă,
Perdeaua s-a închis peste-a orașului lumină.
Când dincolo neliniștea palpită plină,
E bine-aici. Topită-n patul ca o apă,
„Înc-o zi grea”, suspină ea
cu cărbune o babă mi-a-nsemnat
fruntea să nu-mi fie de deochi
topit în apă nencepută
am băut izvorul semnelor
și de-atunci citesc
în păr de codane povestea spicelor
ramurile cu buboaie de
Umple-te, cupă, până la buză
draga mea, viața mea,
cu durerea de fiecare zi.
Te voi sorbi așa cum știu, cu noduri în gât.
Fie butoiul cât de mare,
eu sunt setos,
călit în cârciuma lumii
Sunt ceea ce sunt,
nici mai mult, nici mai putin,
liber ca o pasare,
un saman intrupat intr-un vultur -
cerul nu are limite,
iar aripile mele nu sunt de ceara.
Ochii mei vad bine,
chiar si
astăzi m-am examinat cu un ochi critic
și am văzut că nu am realizat nimic
din ambiția mea de homo universalis
grăsimea se lăfăie acolo unde visam mușchii discobolului
boli rod de acolo
unde aș