Alex Popp

umbra țarului crește pe perete în hruba în care ca un șarpe te-ai ascuns și tu o să mori să nu uiți rândurile mele încep cu literă mică cititorule iartă-le nu umile ci fără vlagă ochii

toată casa miroase a plăcintă cu dovleac nu la petite madeleine est un petit mensonge copilăria nu înseamnă nimic eidos uitat îți cer iertare toate simțurile cai șchiopi dau bice îi

eu în mine e de-ajuns cuvântul acesta pentru a da nume întregii rotiri de universuri căreia i-am căzut pradă cum cum să mă arăt vouă eu iată joc cum îmi cântă muza asta beată fericit

prietene o ultimă rugăminte ai grijă mormântul să-mi fie uitat de la priveghi fură-mi trupul și lasă-l pe câmp să se ducă în vânt și în ploaie lasă-l în liniște să plece-n pământ cât despre

Prima elegie Să mă iertați că poemele acestea nu sunt în distih. Am uitat. Reconstituirea unei beții antice Cu tauri jungheați și behăituri De o tristețe veselă. Eu mă bălăcesc aici în

Numai niște gânduri. Poate niște profeții brucanice pentru cârcotași. Poate amprenta unui spirit limpede și riguros de clasicist. Sunt gânduri despre niște oameni care s-au întâlnit pentru că se simt

Să vă spun o poveste. Acum vreo două zile Alexandru Popp era pe balcon și scutura o față de masă în capul vecinilor. Omerul îl urmărea cu privirea lui de viezure și cu un zâmbet hâtru. De ce nu sari?

în noaptea caldă, cu aer apos m-am așezat turcește. în plină dezordine, pe mutește mi-am cântat cântecul duios. ghemuit în peștera ocrotitoare, am așternut pe hârtie seducătoare, dulce poezie

sub senin treceau tiganii cantecul lor crapa bolovanii si mergeau jucand veseli inganand cantec de comand pentru cea cu coasa a lumii mireasa a vietii craiasa ei au fost pamant si s-au

Cum murmura padurea, cum susura campia, sa-mi canti un cantec vesel, sa-mi canti un cantec trist, din fluieras doinindu-l, din strune inganandu-l, din frunza suierandu-l. Pe gures mal de

O lume de petale, ce sfasie usoare Cu ale lor miresme scaldate in lumina Albastrul cer de stele, mari pasari calatoare, Strabatem noi, iubito, intr-o plutire lina, Catre-nceputuri unde sta

De ai muri, iubito, si-n Hades de te-ai duce, Poet cu lira-n mana, as cobori-n adancuri, Monstrii-mblanzind cu cantul, de jale-atat de dulce, Pe cai nemaibatute, prin bolnavele smarcuri, Ce-al

makarov cum ai deschis matale vitrina cu nume îți mai amintești? și de acolo ai înhățat de acolo ai sustras ca un seducător numele meu da eu sunt fericitov azi și moale ca un

cu ochii mari și tâmpi pierdut cu sufletul oprit în gât mă simt ridicol ca acel prinț de blaye visând iubiri de peste mări visând în lungi mătăsuri îmi apari cu străluciri de ambră îți

uite, iubito, mainile mele sunt zdrelite ca ale mantuitorului. m-am saltat seara asta pe zidul lui Montale cu cioburi verzi pe creasta. de ce zambesc? nu e sange, e bulion.

Bună dimineața, America, te salut de sub cocoașa mea de sare. Încă un poet te pupă pe picioare, încă un rebel în poala ta. Dintr-un container, din pridvor, privind New York-ul

învață să asculți deschide-ți mintea cocoțat pe seara asta ca pe o păstaie de fasole ridic ochii spre cer cu gâtul uscat voi cânta fie să renască foarță? ei bine, da și cu aceasta am