albă, rece și fluidă

nu înțeleg încadrarea la poezii de dragoste din moment ce aici e o explicație a faptului că \"sorry, dar nu te iubesc, nu te-am iubit, te-am instrumentalizat s găsesc dragostea\".

și partea întâi scârțâie. faptul că e un dialog personal nu e de ajuns să susțină literar.

mădălina, nu am nevoie de ”susținere literară”. nu aici :)
faptul că e încadrat la poezii sau personale nu are nicio importanță pentru mine. nici pentru alții nu ar trebui să aibă. dacă deranjează că e la poezii de dragoste, scot de acolo, chiar nu contează :)
știi, uneori scriem doar ca să umplem un pahar... strat peste strat, text cu text, în fine. eu am nevoie pe niște texte pe care să mă cațăr ca să ajung acolo, mai sus puțin. evident că nu știu ce și cum, altfel nu aș posta texte de trei lei (sau 30 de lei) pe agonia, ci doar vârfurile acelea :)
cu toate astea, nu, nu-i doar un sorry. pentru mine cel puțin e mai mult, mult mai mult.
mă bucur că treci și spui despre. peste o vreme voi lucra și textul acesta. așa cum fac cu toate. mulțumesc,

alex

nu e vorba că deranjează.

dar când scriem strict pentru a face terapie cu sine, cum înțeleg că e cazul aici, iar dacă înțeleg greșit, mea culpa, textele scrise așa se țin, de obieci, în sertar, pe veci. pentru a trece dincolo, la celălalt, care nu este tu și care nu trăiește viața ta, ci pe a lui, trebuie, știi bine, ca textul să nu se rezume la și la...

asta cu am simțit-o eu, e intimă nu e argument, după cum știi. una-i una, alta-i alta, atâta tot.

se prea poate să ai dreptate aici...
de scos textul, nu-l mai scot. n-ar fi corect :)
ori se prea poate să avem și idei diferite despre ce și cum se scrie. până la urmă tot vorba de gusturi e. uneori că să ajungi dincolo, nu e neapărat necesar să te uiți pe tine. iar sinceritatea și adevărul simplu spuse, pre limba oamenilor, contează the most. pt. mine, firește. dar da, ai dreptate când spui că unele texte trebuie să stea în sertar pe veci. tot un soi de sertar e și acesta, nu-i așa? un atelier, adică :)
cam atât :)

alex

n-am zis să scoți.

și nu, nu e vorba despre gusturi. gustul e una, estetica e alta. așa cum nu ne pot plăcea texte, dar desăpre care să recunoaștem că sunt bine scrise, că au valoare estetică, în raport de anumite criterii din sfera asta. așa cum ne pot plăcea texte care sunt nule estetic.

uite, imaginea cu căluții, din prima parte, e de păstrat. e sugestivă, tandră, are plasticitate, iar acea suprapunere și translație ce pornește de la omonimie bazată - șaua, călărețul - spune ceva. dar raportarea la știi tu - versurile celuilalt - nu spune nimic decât pentru cei implicați, la nivel personal, în acea poveste.

cam la lucruri de genul ăsta mă refeream.

fără bazată, a scăpat, formulasem altfel inițial.

dar ultimul grupaj face toți banii. Plăcut, tare plăcut!

Alex, pe alocuri ceva nu se leagă.
am niște sugestii, dar n-am răbdare să le argumentez.
pentru ușurință, sper că nu e chiar o blasfemie dacă le inserez în text.


”sunt rece”

(te las să crezi asta chiar dacă din ireal nu se naște
nicio realitate. e ca și cum din spinarea unui căluț
de mare ar crește șaua apoi călărețul)

”sunt fluidă”

(poți crede și asta chiar dacă ți-e teamă de apă chiar
dacă dai din mâini ca disperata să ieși la suprafață)

”sunt ciudată”

(de parcă din umăr ți-ar crește vulpi argintii de parcă
ochii tăi ar îngheța aerul și lumea te-ar arăta cu degetul)

în realitate nu ești dilara și nici n-ai fi putut fi.
diferența e că în loc de noapte bună tu aprinzi becurile și
vorbești despre iubire în timp ce eu nici măcar nu mai sunt acolo.

-------------------------

și aș încheia poemul aici - restul, deși nu e rău, e din alt film, aș zice.

e o părere

mădălina - am înțeles ce spui aici, chiar am înțeles. dar nu te referi la estetică. aia nu are nicio legătură cu modul în care fiecare încearcă să transmită un mesaj. iar mesajul poate fi codat ori direct, firește. aici nu mai e vorba de reguli pe care trebuie să le respectăm când spunem ceva. uneori spunem și atât. dacă regretăm apoi, asta-i... ne asumăm :). dar nu, nu treaba cu estetica, cu regulile, știu și eu... Pentru că frumosul are, după cum vezi mai multe chipuri :). apoi, dacă un text nu îmi place ca întreg, e posibil să găsesc ceva care să mă atragă în mod deosebit. și poate că partea aia să o țin minte o viață. deci e un plus acolo :). oricum, pe viitor am să încerc să frânez anumite porniri. mi-am dorit ceva în forță, viu, am eșuat. dar îmi asum :). mă bucur că ți-au plăcut măcar căluții de mare, voi face modificări...
mulțumesc
silviu - dacă a plăcut ceva,... e biiine :). spui că merge treaba aia cu clătita? hmmm :)
radu - am citit varianta propusă, e ok. și promit că voi ține cont. văd și eu că ceva nu se leagă, de aceea o să modific aici. nu la ora asta, însă :). îmi place cum sună așa, simplu, sunt rece/ sunt fluidă/ sunt ciudată// :))
mulțumesc

alex

faină imaginea cu căluțul de mare plus imaginile alea cu vulpile arigintii pe care le citesc în textele tale de-o vreme
și îmi mai place ea: albă fluidă rece

cât despre final, îl iau cu mine:)
“de aceea sunt gol acum
iar dragostea, hmm, dragostea
o clătită cu finetti
un vin ieftin
pilule de 30 de lei

no way”

și încă ceva, just curiosity...

e o continuare / un răspuns al poemului de noapte bună de aici?
http://www.agonia.ro/index.php/poetry/13984400/poemul_de_noapte_bun%C4%83

mulțumesc pentru semn...
nu, nu e nici continuare, nici răspuns. nu prea știu ce mai e. dacă apar anumite imagini e pesemne că mi-au plăcut :)...

alex

alex, nu m-am referit la estetică în sens de frumos, ci la sensul care se referă la exact ce spune dexul despre și care include, printre altele, literaturitatea (și dacă-mi permiți termenul), ce la rândul ei include poetica și poietica. astfel că nu e vorba de chip ca un ceva static, un dat, alex, ci de felul în care aduci în față un chip, adică un construit, o dinamică. în fine... :)

să nu-ți fie cu supărare că am întrebat, dar s-au legat atât de bine ideile și tare mult mi-a plăcut ce-a ieșit!

ne citim:)
ștefi.

hmmm, verusrile astea mi-au răspuns la multe întrebări, să știi.
restul, să savurăm lîngă o felie de gem de prune.
plăcut, alex.
rara

mi-a rămăs un typo..înțelegi, de la gem. scuze.
cu drag,

Din start îmi cer scuze că mă voi întinde.

Știu cum e cu astfel de texte. Ele chiar dacă aparțin unei lumi personale, este o lume care invită cititorul să o exploreze. Nu e o lume închisă și în aceasta constă frumusețea ei. Și e mare lucru că autorul face posibilă această explorare. Că o deschide. Iar dacă ai simțul exploratorului literar, lumea care se deschide acolo, devine totul. Se înțelege că există o capcană aici, aceea de a cădea într-o subiectivitate care să închidă sensul în sine. Ei bine, autorul reușește să o evite, și aceasta printr-o izbutită modalitate de sublimare a subiectivității (mai spuneam pe undeva asta), exact procedeul prin care aceasta se obiectivează ridicându-se la universal.

Și pentru că până aici am teoretizat, încerc să exemplific, păstrându-mă doar la poezia de față, deși, astfel, nu fac decât să limitez interpretarea, care în asemenea cazuri trebuie să încerce măcar a cuprinde ansamblul, singurul sistem care o poate defini cu adevărat, singurul sistem de referință.

Așadar: În momentul în care autorul se face interpretul cuvintelor, simțirilor, gândurilor personajului vizat, se face primul pas spre obiectivarea de care spuneam, modificând unghiul de privire, schimbând persoana naratoare. Astfel de procedee întâlnindu-se în proză mai ales, nu fac altceva decât să imprime ansamblului o desfășurare epică, depășind granițele unei simple poezii, înscriind-o deja într-un ciclu. Nu știu dacă se sesizează ușor, dar este aici un procedeu invers, un procedeu intern de a crea niște relații exterioare, care unifică și fac coerent ciclul întreg (ar fi fost mult prea facil invers), fiecare parte venind cu amprenta specifică. Deci la nivel de construcție, de mecanism interior, funcționează ireproșabil, mai ales că procedeele stilistice prin care se realizează aceasta poartă amprenta autenticității.

Astfel există acea amplă comparație, traseul imagistic de la căluțul de mare, prin șa, spre călăreț, sau cea care urmează: umăr - vulpi - ochi, care e mult superioară tocmai prin subtilitatea ei. Este și momentul în care vocea care se aude este din nou cea a autorului, se realizează transferul punctului de vedere.

Negarea aceea categorică, ”în realitate/ tu nu/ nu ești dilara...” amplifică o stare de paroxism care e doar ghicită până acolo. Dar nu se sfârșește aici, căci vocea auctorială îmbracă mai departe haina nepăsării (propusă printr-o altă comparație sfâșietoare: întinderea dulceții de prune pe pâine) acestui fascinant personaj Dilara (îmi cer scuze, eu nu o văd decât cu majusculă), și se face și el interpret al acestei nepăsări, cel mai probabil induse, totuși spiritualizând-o: ”am atins distanțe aburi idei”. Acel ”am căutat-o prin tine” e o poezie în sine, e un sistem de gândire. Totul se leagă perfect, sinapsele nu înseamnă funii care să taie retina, ci sunt distanțe infinitezimale de inducție și care, literar vorbind, creează câmpuri semantice extreeem de sensibile la atingerea frustă.

Iată de ce spuneam că autorul creează o lume care invită, care se deschide. Cel care pășește însă în interiorul ei, trebuie să vrea să se lase să fie fermecat.

E clar, e clar că nu se sfârșește aici. No way!

mulțumesc pentru semne, mădălina, cezara, călin...
- cred că multe pot fi spuse aici, firește... de la felul în care adcem în fața cititorului un construit, o dinamică, un chip, de la răspunsuri la diverse întrebări până la implicarea celui de-al treilea în context, adică până la conturarea unei lumi pentru el, pentru cititor...
- mereu se pleacă de la real. ar fi imposibil altfel. apoi mesajul propriu-zis își caută oarecare adâncimi. pe care să spunem că și le trage din frumos...
am postat acest text tocmai pentru că am crezut că am trecut puțin peste acea lume personală de care vorbea călin... lume pe care mădălina o consideră mult prea subiectivă(și poate chiar are dreptate)... lumea aceasta e acel risc pe care mi-l asum.
- și da, călin :) textele, cel puțin ultimele, se continuă cumva. eu doar am încercat să păstrez un anume tip de discurs, o oarecare unitate (și nici asta nu cred că a reușit prea bine).
- Dilara (cu majusculă):) - nu se sfârșește aici. nu are cum să se sfârșească, no way. eu doar voi încerca să am grijă la ce voi posta pe viitor, să mă asigur că transferul acele se realizează mai bine. desigur, Dilara va fi altceva :) de la text la text.
- în fine, mulțumesc mult celor care trec pe aici și nu vor să tacă despre... pentru că da, un text fără semne, fără un feedback nu e nimic altceva decât... apă. apă și stuf :).

alex

textul este foarte slab, fara suparare pt autor.
ca mai vin unii si ii dau un hi5 pot sa inteleg.
ca vin altii sa faca \"expertiza\" auctoriala pe el cu mijloace si mai precare, ca sa-l valideze, asta ma scandalizeaza.

alexandru, dincolo de ce ai vrut tu sa spui ca autor, pe un site de productie literara de sens nu esti evaluat dupa asta, oricat de personala ramane pagina ta si dreptul de a posta ce vrei pe ea.

la nivel de dinamica a ceea ce se intampla acolo, ramanem doar cu precaritatea celor 2 personaje: cel feminin, care se auto-declara [ciudata] - o femeie care face asta in realitate nu are prea multe in cap; iar intr-un cadru textual, calitatea scade cu atat mai mult, autorul textului insusindu-si replica ei dar si reactia tocmai in discurs si ducand frustrarea din realitate pe mai departe. e una dintre cele mai slabe verigi posibile dintre un text care se vrea poezie si teritoriul literarului.
culmea apartine tocmai personajului masculin: adica el, care era capabil sa o si divinizeze pe ea, femeia la indemana, acum recurge tot la derizoriul lumesc pt a se pierde in el - pe cale de consecinta, pana si dragostea decade in ce-l priveste, valorand cam cat produsele acelea alimentare de la sfarsit.

cam in asta consta valoarea textului. dl Samarghitan comite exuvii apoteotice pe marginea textului, dar asta nu te poate apara de adevar. in rest, mijloacele literare nu constau decat in niste analogii, nu se pot numi metafore.

Alexandru, sa nu iti fie frica sa recunosti ca ai scris un text slab. eu te-am citit pana acum, mi se parea ca progresezi incetul cu incetul si prin faptul ca dadeai comentarii de om care sta pe margine si analizeaza, desi mi se parea ca te opreai exact unde nu trebuia: odata gasit un nivel de interpretare al unui text pe care il citeai cu interes, te si opreai, multumit de asta.

singurul lucru bun pe care l-am apreciat la productia ta de sens din ultimul timp e acel leitmotiv pe care il folosesti - desi inca nu il exploatezi cum se cuvine: sintagma [vulpe argintie], cu referire la sentimente, reactii. da, asta merita continuat, dar cu atentie pt a nu deteriora exact senzatia de vraja la citire tocmai prin cautarea excesiva de a ajunge la exprimarea aceea.

putem extinde.

am recunoscut deja :). și tot da, am curaj să recunosc.
nu mai încerc să iau apărarea textului pentru că simt că n-am argumente și am înțeles care e ideea de bază. voi ține cont de sfaturi, sugestii în textele ce vor urma, dacă vor urma...
și mulțumesc frumos de trecere, contează...

alex

Întotdeauna un text bun provoacă reacții dintre cele mai diverse. Motivele nu le analizăm acum.

E interesant însă atunci când cei care sunt incapabili de a sesiza planul secund ori chiar terț al unei scrieri încearcă să demonteze gratuit un text, odată cu o simplă interpretare subiectivă a acestuia. Pentru nivelul acelora de percepție este de înțeles acest lucru, și nu e nimic de blamat, iar în planul lor strict de reflecție, se susține excursul. Dar când incapabilitatea de a pătrunde lumea construită de un autor vrea să se pronunțe la rang absolut, la nivel de \"adevăr\" (o-ho-ho, ce pretenții!) încercarea devine cel puțin hilară. În primul rând deoarece nu operează cu categoriile logice puse în discuție, eludându-le din start.

Apelez aici la o reflecție care nu-mi aparține, dar nici nu voi dezvălui pe autorul ei: că orice critic are înainte de toate vocația ratării. Și asta este valabil pentru orice critică ce încearcă să adapteze, să sucească, să \"falsifice\" un text, reducându-l la nivelul propriu de reflecție, fără să încerce câtuși de puțin (cine știe din ce motive?) să pătrundă lumea descrisă de autor, pe care o neagă din start. Această sucire cred că e o meteahnă ce ar trebui evitată.

Dar să revenim la oile lor. Niciun fel de autodeclarație, mai ales a unui personaj (are este construit cu grijă etc.) nu poate îndreptăți pe cineva să spună că autorul aceleia \"nu are nimic în cap\". Această prezumție apriorică e lovită de nulitate. Înseamnă să judeci un text după propriile valori, iar aceasta este exact poziția contrară pe care și-o arogă respectivul receptor. Deci se ajunge la o contradicție în termeni.

Ei bine, răspundem, că cele două personaje sunt puternic expresive tocmai prin capacitatea lor de a depăși logica imediată a lucrurilor, așteptările simplului cititor, și de a-și crea propria lume în care dialoghează, o lume care ia naștere odată cu actul poietic și îl caracterizează exclusiv. E o lume ce-și inventează pe parcurs propriile reguli. Un fel de spațiu esoteric, destul de selectiv se vede. Tocmai aici intervine rolul cititorului, mai ales în teoriile literare de astăzi: capacitatea lui de adaptare la text, de a recrea textul în termenii proprii, de filtrare și de facere propriuzisă a textului. Să reduci valoarea unei scrieri la propria interpretare nu e altceva decât o repetare a celebrei instituții a Inchiziției, care judeca totul după un tipar limitat. Ar fi păcat așa ceva în ziua de azi, se înțelege.

Ce înseamnă schimbarea de perspectivă în economia unui text, o spune Llosa în scrisorile sale, nu mai stau eu să explic aici. Deci, susțin în continuare că acest procedeu stilistic își găsește un foarte fertil teren de exprimare nu numai în poezia de față, ci în întreg ciclul. Până la urmă nu este decât o problemă personală de receptivitate, iar asta nu trebuie să supere pe nimeni, și cred că nici nu o face.

Dar, și aici doar reacționez, faptul de a te declara pe tine însuți ca fiind de partea adevărului, cum face dna Văleanu în paragraful al patrulea, nu mă face decât să zâmbesc și mă scutește de alte comentarii, că n-ar însemna decât să reiterăm întrebarea lui Pilat. Și încă mai mult, nu valoarea de adevăr sau neadevăr ar trebui discutată aici, ci felul în care un text se reflectă și rezonează în conștiința unui cititor, iar felul în care cineva personal rezonează n-ar trebui înregistrat decât ca un fapt adiacent textului și poate deschide astfel de polemici, pe care le găsim interesante, și care se cheamă tot discuții pe text.