Ștefania Pușcalãu

pe gulerul tău de la cămașă umblă degetele mele cumva obosite dar tu nu trebuie să știi niciodată asta și îți desenez pe buze unghiile mele roșii în primăvara cu fluturi reci sau iarna

timpul de atunci s-a făcut depărtare s-a făcut nisip au rămas tresăriri de când treceam prin furci caudine mi-am întors faţa către soare către tine apoi iar Dumnezeu a privit fără să ne zică

duc la buze cuvintele tale să le gust să le miros să le păstrez definitiv în adâncul din mine ca-ntr-o carte sunetul lor e muzica pe care râd închide ochii şi ai să mă vezi lângă tine ştii?

dintotdeauna te-am iubit cu stele în ochi am scris despre tine până la marginea lumii pe linia fină dintre singurătate şi iubire tu poţi să vezi în mine adânc ca-ntr-o fântână aşa uşor cu

aproape uitasem cum să adorm în camera alor mei cu mirosul gutuilor coapte pe perne mari din fulgi de gâscă pe patul cu lăicer colorat pe care mama îl așază peste mine să nu îmi fie frig sau

mi-au fost grele aripile de pământ într-o toamnă în care te-am scris te-am plâns sau ceva în care nici luna aproape nu putea să lumineze decât amară coboram ori urcam către cer pe pământ și

aveam alt nume într-un timp trecut printre păcate nemărturisite și-n rău îngenuncheată-am decăzut tot rătăcind poteci închipuite dar, Doamne, m-am trăit cum nu m-am vrut creșteau durut

acum, când ținem frâiele-mpreună, când toamna nu mai vine cu furtună de-amare despărțiri ucigătoare, acum, când semnul vechi nici nu mai doare de doruri ce-au durut până la sânge, de

mă pot uita în urmă cu liniște la frânturi de viață din zaț negru la ziduri dărâmate din dreptul inimii pe când sarcina de-a fi om îmi apăsa umerii tineri pe când mi-era împotrivă lumea cu

mă voi trezi și va fi vară ca un cearșaf pe piele ușor parcă mi-e și frică de atâta lumină după ce corbi negri mi-au acoperit seninul cu aripile lor după ce mi s-a dat mai mult de

îmi miros mâinile a frunzulițe de mentă când bunica mă cheamă la masă iar bunicul mă oprește pe prispă să îmi spele mâinile îmi toarnă apă rece din cănița de tablă pune capacul găleții și-mi

nimic nu mi-a dat de știre că s-a întomnat până nu am ieșit din lumea tastelor și-am ajuns pe ulița către ai mei într-o vineri târziu era prea cald pentru septembrie ori prea copleșită eu în

ce schimbări în mult prea bine îți permiți, soarta mea, până mai ieri, durută... de nu știu a scrie azi iubirea mâinilor ce-mbrățișează, buzelor ce mă sărută când în inimă-mi se-nalță pâlc

câteodată ți se face dor de vise cu fluturi de umblat în picioarele goale pe un verde neînceput de Dumnezeu respirând în bolta de ierbi de cuvinte - flori de zarzăr cuvinte - zambile cuvinte -

ca o ciocolată amăruie cerul nopții de iarnă și eu cuibărită în liniștea ta îmi aud oasele scrâșnind într-o îmbrățișare pe care o vreau nesfârșită simt fiecare răsuflet al pieptului tău hai

am simțit ninsoarea pe viu cum învăța prea tânără să cadă fulguia geroasă luna în mansardă ningeam eu ningeai tu și-am căzut rând pe rând cu coada ochiului zgâriind cerul albastru al nopții

mă dezbraci de puloverul moale supradimensionat care curge de pe umerii goi până la tălpi mă simt ușoară ca o ninsoare apoi îmi umpli frigul nici nu mai știu în câte ierni am tremurat până am

Mi se pare că ține de-un veac tragedia asta națională. De parcă timpul nu mai curge, arde… N-am fost în stare să scriu nici măcar un rând despre #colectiv și nici n-o voi face. Din respect, dar și

vezi că ți-am lăsat mesaj a venit toamna cumva să te anunț de liniștea care-ncepe ți-am spălat geaca mirosea a frig acum miroase a mine și-a octombrie cu crizanteme de toamnă încep

îmi tac apăsările din piept și-mi cresc flori în inimă ca trandafirii în visele femeilor îndrăgostite habar n-am să mai scriu despre iubire decât așa când ora miroase a lapte și-i timpul

ești rodul din care răsar florile gândului de lumină inima mea ușoară de vânt cu rochița în soare mac roșu ca firul de sânge care ne leagă mamă-fiică cu privirea noastră naștem stele

Am să mă uit cândva pe poza asta și-am să-mi spun: aici îi ieșeau dințișorii, dar marea a știut să nu lase niciun moft ori vreo durere să apară, briza a mângâiat-o, așa cum și pe Ainafety,

m-ar acuza toți pediatrii de atâta alint și iubire la ore târzii când nu mă mai satur să te dezmierd ori să-ți citesc la culcare de n-ai închide niciodată albastru sub gene să-mi ajungă

am să nasc în fiecare vară de acum încolo când din albastrul ochilor mei se rupe apa și cu durerile facerii vine pe viață fericirea și-am s-o respir până-n inimă iar inima în lapis-lazuli să