Alexandra Alb Tătar

E atât de multă frumusețe în această poezie de dragoste, încât îți simți sufletul solar, îți simți trupul zburdând printr-un lan de grâu înaripat, al cărui zbor, dintr-o dată, se frânge... un fel de durere mută își întinde tentaculele peste cei ce devin doar "parfumul zilei de ieri"... nostalgia și blândețea acestei povești mă trimite cu gândul la minunata melodie "Fields of Gold" (Sting). Portretul iubitei pare zugrăvit în culorile purității, iar muzicalitatea versului e plină de splendoare: "erai când erai, când nu eram parfumul zilei de ieri/ cu zâmbetul tău lângă zâmbetul meu respirând împreună/ erai plină de copilărie, iar părul tău avea șuvițe de soare/ iar visele aveau culoare și totul viu trecea prin ochii tăi/ fără de grai, dansai și din prea plin scăpai".
M-am regăsit în jocul polarității... mi-a plăcut stilul său nepretențios, dar stăpânit cu inteligență și încărcat de iubire, cât și rugăciunea din final:
"zâmbește Doamne către pământul acesta de ritmuri și închisori
și ia-ne în brațe și du-ne cât mai departe, cât mai aproape
de pânzele împletite de flori și foșnete, tăceri ce-și cresc cuvintele,
de culorile ce așteaptă doar un ochi să cuprindă pline de viață
armonii dintr-un dans de primăveri, fără uitări sau aduceri aminte
du-ne, Doamne, dar înainte sărută-ne pe frunte să ne împaci
neliniștea dintre"
Despre neliniștea dintre... curios lucru, e și multă liniște - în prezența lui Dumnezeu... am rezonat cu lumea aceasta interioară pe care am descoperit-o... poemul pare să descrie o poveste pe care autorul nu a trăit-o până la ardere, până la cenușă, pe care a adulmecat-o mai mult timp... de care s-a departat din necunoscute sau irelevante motive (?), pare să fie scrisă într-o etapă matură și generoasă în plan spiritual, într-o fază de ușoară detașare și acceptare a curgerii și întrepătrunderii lucrurilor și lumilor...

Bucuroasă și eu, pentru că vă reîntoarceți în paginile mele, pentru sensibilitatea pe care o dezvăluiți. Am citit cu interes despre pictorul Esref Armagan (mărturisesc că nu e întâia oară când vă citesc pe facebook, îmi plac postările dumneavoastră, deși eu însămi nu am cont). Interesantă coincidență, în legătură cu citatul cu care ați început povestirea... reflectam tocmai la acest lucru, în timp ce scriam un poem în proză, pe care urmează să îl public aici, unde agonizăm în apropiere.
Mai aproape, Alexandra

Pentru mine, poezia de față e una excepțională, din care transpare bogăția vieții interioare a autoarei și simțul ei analitic ascuțit. "Când dormi toate continentele de pe pieptul tău se apropie încet, încet, unul de altul/ Ca în urma unui cutremur care are loc la mare adâncime și care nu se resimte la suprafață" - această apropiere a continentelor mi-a adus în minte o imagine a unui drum parcurs în sens invers, spre Pangeea, de realipire a supercontinentelor Laurasia și Gondwana, în căutarea originilor... Descopăr un vers matur, plin de autenticitate și adâncime, despre ce înseamnă să fii matur emoțional, autentic, adânc, lucru pe care îl remarc din perspectiva faptului că nu întotdeauna scriem cu maturitate, despre maturitate, după cum nu întotdeauna vorbim despre iubire, cu iubire. În același timp, ceea ce apreciez în mod deosebit e felul în care întâmplările dinăuntru (uneori cu un colorit mult mai spectaculos decât cele exterioare și mai tot timpul mult mai relevante decât cele exterioare), povestesc despre întuneric, cu lumină.

Petru Teodor - așa e, un suflet de tată știe: multe, multe cuvinte și expresii nemaipomenite, unele mai dramatice ca altele, în lumea celor mici, dar cu ochi mari, de culoarea fisticului... mulțumesc pentru popas
Emilian Lican - sigur, nu e o poezie... cu formă fixă, dar mă bucură faptul că v-a plăcut, că ați zărit ceva frumos în încercarea mea de a capta în vers ceva din fericirea, durerea și ruga unui părinte... vă mai aștept cu drag

Ea a văzut la pacient
C-are o stare agravantă:
"Ce tratament ineficient,
Căci tensiunea-i... oscilantă".

Un titlu bine ales, un text lucid, scurt dar bine închegat (aș reveni doar asupra micilor greșeli făcute în grabă - "ptrece" și "se starea"), pe care îl remarc prin ochiul celui ce se detașează de "sentința sinusoidală a lumii", ca după un veac de neacceptare, în care teama e vânătorul iar omul e prada, în care veninul glonțului are gustul tristeții nemărginite... dar poate beatitudinea aceea se atinge doar fiindcă viața este, în definitiv, sinusoidală. Felicitări!

Tristă poveste, domnule Diaconescu, o poveste plină de frustrarea unor expectanțe înșelate și de rezistența în fața uriașelor brațe ale tristeții...
în legătură cu discrepanța dintre expectanțele pe care ni le facem despre valorile ce ar trebui să fie promovate și realitatea celor ce sunt "la modă" - tocmai acest fapt ne aruncă într-o tristețe sfâșietoare. Și atunci ce facem? ne schimbăm așteptările, ne spunem că datele problemei au fost greșite... pentru că, trăind în naivitatea că suntem buni de la natură, nu se justifică noile "virtuți", nu? Și totuși vreau să continui să cred în naivitate, în ciuda zestrei genetice mai mult sau mai puțin favorabile, în ciuda moștenirii "păcatului strămoșeșc" mai mult sau mai puțin creștinesc/logic, în ciuda mediului mai mult sau mai puțin favorabil, pentru că cineva odată mi-a spus, mai mult sau mai exact: da, ne naștem cu o conștiință pură, înscris e în noi binele și răul de la naștere, doar că... de fiecare dată când alegem răul, conștiința ni se tocește..."
Dar pentru a vedea în mod diferit datele problemei, să vă spun o scurtă poveste... departe de gura sobei. Undeva, pe o băncuță într-un parc, un copil începe să plângă în brațele mamei sale și aceasta repede încearcă să-l liniștească... îl întreabă dacă mai vrea un corn, dacă mai vrea apă, dacă mai vrea jucăria... de fiecare dată când acesta face ceva bun, aude: "bravo, dragule!"... când găsește pe jos obiectele altcuiva, se aude "nu e frumos să iei un obiect ce nu e al tău"... Într-un colț de parc, pe asfaltul rece, un copil plânge de mult timp, departe de brațele mamei lui și nimeni nu vine să-l liniștească... nimeni nu îl întreabă dacă vrea corn (nici nu-și amintește când a mâncat ultima dată), sau apă, sau jucarii (jucării nu a avut vreodată)... copilul acesta crește cum crește la colț de parc, câteodată vine mama să îl îmbrâncească dacă nu a făcut rost de un obiect ... ce nu era al lui, iar uneori, în zilele în care are spor la cerșit, aude de la ea "bravo, dragule!" (de la tata nu a auzit vreodată, e veșnic nemulțumit). La colț de stradă, în vreo 5-10 ani, copilul e felicitat de un pește pentru câți clienți a avut. "Gata! În sfârșit l-am făcut și pe tata fericit!" își zice...
Asta în legătură cu moralitatea, cu incongruența în administrarea recompenselor și pedepselor, care ne determină comportamentele, întărindu-le sau nu, ne determină cine devenim... dar și cu satisfacerea sau nu a nevoilor - nu putem să tânjim la cele estetice, când nu ne sunt satisfăcute cele de bază... nu ne analizăm valorile, când nu avem hrană, adăpost, afecțiune, când creierul ne e setat pe modul supraviețuirii... și pentru a supraviețui facem tot ce putem, ce suntem învățați, ce ne dictează instinctele... dar, fără doar și poate, fiecare om e un animal diferit, fiecare conștiință o rocă ce erodează diferit de a altcuiva...

Mi-a atras atenția titlul textului, am alergat cu picioarele goale în iarba lui verde, să împart aceeași solitudine cu autorul - peste care, nu știu cum, am sărit... dar, Silvia, mi-a fost dor de poezia ta! Între "sihăstrie și tiranie" - spațiul în care "mestecăm iarba solitudinii", rămânem la distanță de propriile galaxii, de propriile piramide, care își așteaptă astronauții, exploratorii... Pentru labirinturi, pentru angajamentul pe care ți l-ai luat/ promisiunea către sine, pentru că te-ai "născut odată cu macii" strânși în acel "buchet mare mare", o stea la fel de mare din partea mea!
Cu drag, Alexandra

"Prins în cântec, nu mai poate să se scrie-n versuri albe,/ nici să iasă ca un fante pe albastrele faleze" - cântecul își iubește rima cum își iubește marea albastrul valurilor, iar poemul, de se cufundă într-un albastru desprins din "suflările divine", își face auzit glasul " fie-n bocetul de valuri, fie-n tremurul de frunză"... chiar dacă se mai sperie de acea lume superficială care aleargă spre nou, care, în agitația ei, pare să nu îl mai vadă sau înțeleagă, chiar dacă se mai "ghemuiește, un arici rupt de tărie", vocea lui are acea tărie nebănuită, mesajul lui acea lumină pe care încă lumea nu a descoperit-o, dar la care, în definitiv, tânjește... "albăstruiul" însă mai are și acea capacitate de a se transforma, acea înțelepciune de a accepta "deșteptarea altui cântec din suflările divine".
Mărturisesc că, de fiecare dată, înainte de a pătrunde în sfera poeziei dumneavoastră, mă descalț...

O gustoasă turtă dulce acest poem amplu și plin de magie, de întâmplări poznașe, de amintiri colorate, în care m-a încântat pozitivismul scrierii și în care Dumnezeu și-a trimis din Cuvântul Său pentru a inspira... am străbătut câmpul de maci, ulițele cu minunatele lor colinde, am citit scrisori către cei doi moși buni ai iernii, m-am umplut de urările calde transmise... să regăsești într-o poezie umor alături de păreri de bine, de înălțări de suflet este o binecuvântare pentru cititor și... autor. Da, ritmul se rupe, da, ai impresia că abia te-ai cufundat într-o proză scurtă, când din senin, un evantai de poezii se desprind, miraculoase, din palma poemului care parcă "își ia universul în cap". Din evantaiul acesta, poezia care, pentru mine, încheagă în sine înțelesuri adânci este:
"Din când în când
ne ridicăm Universul în cap
și-o tăiem după paralaxă
pe-o axă radicală
cu cercurile-n onduleuri fine
care se tot lărgesc
până când le trece conturul
direct pe tangenta la Infinit
și atunci să te ții..."

Mulțumiri redacției pentru recomandarea acestui text, m-a surprins...
Domnule Dorin Cozan, m-a mirat să văd că e remarcat tocmai acest poem al meu - pe de o parte, pentru că l-am scris într-un moment de... curgere (din sine, în uman și... atât, în care versurile lui nu și-au propus să țâșnească, să facă acrobații, să iasă în evidență, ci s-au plecat și strecurat umile... tot ce puteam să simt e transpunerea în ființa sărmană care oricum trece neobservată, care are nevoie de un bulgăre de speranță, de o imagine rotundă a lucrurilor, de imaginea întregului - da, două povești ale aceleiași existențe în care lucrurile se transformă)... pe de altă parte, pentru că, așa precum ați sugerat, textul de față are un stil mai simplu, în general atipic poeziei mele (mi se poate reproșa uneori că am "construcții" cam alambicate, ample și uneori le admir pe cele simple, dar acea simplitate însoțită de "înalt", ce nu e ușor de atins); în speranța că am atins măcar o fărâmă din "înalt", amintesc că aprecierea din partea dumneavoastră mă bucură mult!

Un poem matur, cu o constituție suplă, dar cu un conținut filozofic solid, care mi-a indus o stare de meditație de la primele versuri - "nu cere ajutorul umbrei/ te va privi ca pe un nimic" (probabil unul dintre cele mai puternice mesaje pe care le-am citit în ultima vreme). Încă îmi rămase umbra "umbrei" din una dintre ultimele poezii publicate de dumneavoastră, iar regăsirea ei în poezia aceasta m-a entuziasmat, fiindcă are o bogată simbolistică, pe care reușiți să o explorați din unghiuri provocatoare, ducând actul observației la un înalt nivel. Găsesc interesant faptul că ați încadrat textul de față la Poezii de dragoste, deși... "dorința devine/ un cuib părăsit/ de vrăbii". Rămân să mă întreb dacă totuși există ierburi de leac pentru blesteme, fie și în noi înșine...

dacă mai mult decât simplu există
cineva l-a-nțeles și cuprins
dacă-nafară minuni mai rezistă
cineva le-a văzut și atins

Vă apreciez pentru că sunteți acel cineva care ne reamintește că pragmatismul concret, tangibil, e opus pragmatismului spiritual, în care petalele pot fi invizibile, dar (în virtutea pragmatismului) la sfârșitul zilei ne întrebăm: care petale și-au păstrat parfumul?

M-am regăsit, cu un zâmbet dulce-amar, în filele din jurnalul tău afectiv, mi-am regăsit locul intim cioranian preferat, lângă un arbore mare, bătrân, dar solitar... dulce - pentru că două ecouri ale solitudinii ce se întâlnesc se mângâie (de parcă arborele solitar își găsește frații), amar - pentru rolul "normal", sec, grizonat, îmbibat într-un conformism diform, pe care se așteaptă să îl joci acea lume care își poartă "umbletul gol în care/ când ridicol când ucigaș/ își ascunde pumnalele", atacându-ți esența în ale cărei vene curge libertatea de a fi autorul propriului rol, strivindu-ți entuziasmul și condamnându-te la comprimare, reprimare sau renegare - "acostează frunza/ că de ce e așa de galbenă/ ori prea verde/ ori prea/ frunză?!"
Luminiță pentru (nu întâmplător) Luminița!

"mi-am recunoscut mâinile dintr-un cosmos întreg" - ce iluminare(!), doar stând "la discreția clipei" o dilatăm și ne depunem armele din priviri (textul de față mă trimite cu gândul la toate obiectivele de ordin material, pe care în mod absolutist ni le fixăm, prioritar celor spirituale), alfel îl "expediem pe Dumnezeu" din noi înșine... îmi readuce în conștiință că "Ego-ul spune: După ce toate vor fi la locul lor, voi găsi și eu pacea interioară. Spiritul spune: Găsește-ți pacea interioară și toate se vor așeza la locul lor.” (M.Williamson).
Ceea ce găsesc fascinant la stilul poetic pe care îl îmbracă poemele dumneavoastră: pălăria creativității (fluiditatea versurilor mai ales) și eșarfa nonconformismului (în raport cu asumarea spontaneității în deosebi).

Mulțumesc frumos, Ioan-Mircea Popovici (pentru poemul-muză, pentru luminiță și pentru că ați inclus în comentariul dumneavoastră reflecții atât asupra poeziei de față, cât și a textelor mele anterioare).
Intruziunea e scuzată, doamna Diana Dumitraciuc, permiteți-mi o clarificare - poetul aduce adesea comentarii poetizate (ample, elaborate, care includ argumente, referiri la cadrul poetic și viziunea poetică) sau răspunde cu un poem inspirat de textul respectiv, adesea motivațional (după cum se comentează, frecvent, unei epigrame); în cazul de față, argumentul rezidă în prima strofă. Vă mulțumesc pentru trecere.

Din vraja începuturilor curge
Poemul scris pe o bucată de aba,
Vrăjiți erați de-o muzică divină,
Credeați că tace, însă El vorbea.
Bucata aceasta de aba e de o frumusețe în fața căreia rămâi uimit, dovadă că e țesută de niște mâini care au mângâiat trupul când angelic, când plin de voluptate, al unei iubiri de poveste.

Una dintre cele mai tulburătoare declarații de magie și amiciție pe care le-am citit... e o norocoasă Alexandra ta, să trezești în ea ceea ce ea trezește în tine, să rezonați la un asemenea nivel, încât să vă pre/simțiți vraja.
Cu prietenie, Alexandra

Brutală e o asemenea deziluzie, după cum puternic e ecoul unui asemenea text, ce debutează tranșant, fără introduceri, fără ocolișuri, fără menajamente ("este o iluzie, băiete"), apoi alunecă în miez de suflet, unde marile speranțe și valori se cuibăreau ("tu știi cât de mult doream la început/ să ne păstrăm în priviri tinerețea inocența/ glasul acela pițigăiat al valorilor/ pe jumătate umplute cu cer"), jonglând astfel într-o polaritate emoționantă, ce se păstrează pe tot cursul poemului. Mă bucur că am urmat făclia aprinsă de Ioan-Mircea Popovici și v-am citit. Cu respect pentru paznicii aripilor, aprind și eu o făclie.

Un poem copt, care-ți lărgește câmpul vizual cu o bogație de imagini care își au fiecare povestea lor și care îți lasă dulcea senzație a unui măr pe care cu cât îl învârți mai mult, zâmbește în mai multe nuanțe, prinde mai multe arome și se rostogolește mai surprinzător... începe solemn, apoi te poartă când blând, când ferm, când sacadat între cer și pământ, între trecut și prezent, între clasic și modern, între rimă și vers liber, în căutarea unei pietre filosofale ascunse printre frunzele galbene ale unei mieroase toamne.
Am savurat:
"Luna stă ca o copaie, agățată de o frunză
Soarele curând răsare, semănând lumini de Muză
Muza Toamnei cântă-n luncă, înmiind cu funigei
Foșnetul trezit din noapte de motani și de căței

Se făcea că-n loc de cântec, într-un rol tăcut și plin
Era un decor de teatru peste dealul cu pelin.
Ai trecut, visând cărarea, rătăcind a căutare
Când, din foșnet de pădure, s-a desprins altă cărare.

Din șarada porumbiței am păstrat doar un cocean
Ca să am cu ce să curăț zidul alb dinspre ocean.
Ajunsese zidul verde, se-ntinsese până-n dig
Unde moțăie motanul într-un pat de pipirig."
și
"Am tăcut amândoi o vreme.
Pășeam prin primele frunze căzute-n galben.
Lumina mieroasă de toamnă, funigeii, foșnetul frunzelor.
În inima tăcerii, venea și ea, chemarea izvorului de toamnă.
Evident că-n inimile noastre, ecoul tăcerii
acoperă toate clipele-n zile și nopți
din povestea trăită acum
când îmi aduc aminte
ca atunci..."
Aprecieri pentru colajul nostalgic!