Poezie
Macrosuflete
2 min lectură·
Mediu
ne aruncăm sufletele în corzi
acolo unde sunetele plâng uneori atât de curat
încât ai putea umple cu lacrimile lor o amforă cu apă vie
iar viorile se întreabă cum de încă îi simt
atingerea lui Porumbescu, alunecând de-a lungul spinării lor
pe când cei ce le-aud nu mai știu să aplaude
cu mâinile cuprinse de o amnezie colectivă
sau poate suspendate de inconștient într-un
moment de reculegere prelung
ne aruncăm sufletele în versuri
acolo unde cuvintele dospesc uneori miraculos
încât ai putea gusta din aluatul lor ca dintr-o pâine sfințită
iar filele de caiet se întreabă cum de încă nu a secat
penița lui Eminescu, din care au crescut ramuri de finic până la cer
pe când cei ce le citesc nu mai știu să respire
cu suflarea lor să nu tulbure slova divină
sau poate ramurile de finic le insuflă
un aer mai pur
ne aruncăm sufletele în culori
acolo unde vopselele fac dragoste atât de virtuos
încât ar putea da naștere unor icoane tămăduitoare
iar pânzele se întreabă cum de încă poartă
mângâierea lui Grigorescu, tremurând de prea multă esență de viață
pe când cei ce le privesc nu mai știu să se miște
cu trupul învăluit de o vrajă a încremenirii
sau poate contemplarea e mișcarea ce coboară
din afară înăuntru
023727
0
Vă las aici un link cu povestea, amintirea mi-a fost activată de muzica pe care versurile dumneavoastră au cântat-o la coardele interioare ale emoției.
https://www.facebook.com/Iegzist/posts/2041769525848903
O zi minunată vă doresc și mulțumesc pentru poezie :)
Cu drag,
Paul